Mircea Eliade despre STRIGOII şi jertfa pentru creştinism a lui Ion Moţa şi Vasile Marin. 80 de ani de la lupta anticomunistă de la Majadahonda


“Am aderat la Garda de Fier pentru memoria lui Moţa.” – Mircea Eliade – “Europa, Asia, America….Corespondenţă”, vol. III

STRIGOII

de Mircea Eliade

Mircea Eliade

“…se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită”. Asa îsi încheia Ion Mota prefata cărtii sale, Cranii de lemn din Martie 1936. De unde apare, în scrisul si în gândul românesc, gravitatea aceasta sumbră, sentimentul acesta tragic al existentii, sentiment care nu-si găseste model în nici una din normele mediteraneene? Pentru că nu e vorba aici de tragicul grec – izvorât din lipsa de semnificatie a devenirii universale sau din sălbăticia destinului. Si, iarăsi, nu recunoastem aici exasperarea pe care nu si-au putut-o stăpâni câteva genii germanice în fata neputintei omului de a se depăsi. Sentimentul tragic al lui Ion Mota, si al generatiei sale, este izvorât si alimentat de istorie: nu de orice istorie, ci de ceasul de fată. Cândva, într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, într-o altă Românie, premenită sufleteste – gravitatea sumbră si prezenta permanentă a tragicului îsi vor pierde rostul. Nu vor mai fi. Vor pieri în strălucirea acelor zile de “22 Mai” – zi glorioasă, împăcată, care înduiosase cândva sufletul zbuciumat al lui Ion Mota. Ce hotărâtă întoarcere la normele românesti! Poporul nostru s-a refuzat întotdeauna tragicului si sentimentului tragic al existentii. Moartea ciobanului din Miorita, este o moarte “împăcată”. Melancolie, din belsug; dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categorie fundamentală a conditiei umane. Românul a întâlnit “tragicul” în istorie, nu în viată. Mai precis, într-o anumită istorie, în anumite episoade; în întâmplări. Astăzi bate crivătul – mîine va fi senin. Nestatornicia soartei seamănă mai mult cu nestatornicia primăverei – decât cu legea implacabilă a destinului. Si dacă ar fi să căutăm aderenta sufletului românesc la unul din anotimpuri, apoi fără îndoială că acesta ar fi: primăvara. Sunt neamuri care nu cred în schimbarea istoriei: ceea ce a fost este încă – si va mai fi. Schimbările sunt posibile, dar nu aici, pe pământ. Neamurile acestea se solidarizează cu anotimpurile statornice: cu Vara si Iarna. Ele nu cred că, pe pământ, se poate întâlni “o gură de rai”. Ele nu cred că omul poate, cândva, trăi într-un paradis terestru: modest, fireste, dar totusi un paradis (adică: fără istorie). Românii, care stiu că Raiul se aseamănă mult cu un plaiu, cred deasemenea că pământul acesta al lor nu e atât de blestemat încât să nu se poată cândva realiza, chiar aici; o simplă beatitudine paradisiacă. Nu se împiedică prea mult de destin; căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici definitiv…. “Strigoii” lui Ion Mota vor stăpâni o bucată de vreme. Până când se va face “o tară ca soarele mândru din Cer”.

(Cuvântul, an XV, 1938, Ianuarie 21, nr. 3120, p.2)

ION MOŢA ŞI VASILE MARIN

Ion Moţa

Rareori se întâlneste în istoria unui neam o moarte atât de semnificativã ca moartea acestor doi fruntasi legionari, cãzuti pe frontul spaniol.

În rãzboiul civil din Spania – devenit repede un rãzboi între ideologii politice si interese economice extra-nationale – au murit, fãrã îndoialã, sute de mii de oameni, de ambele pãrti; oameni si mai buni si mai rãi, desperati sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totusi, cã printre acele câteva sute de mii de morti de pe fronturile spaniole – se mai pot numãra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Mota si Vasile Marin. Revolutia nationalistã – ca si rezistenta guvernului democrato-comunist – a gãsit desigur, încã din primele zile, aderente fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere si din toate tãrile. Dar plecarea celor sapte comandanti legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de soc – a fost simbolicã. Simbolicã ar fi fost de asemenea înrolarea contelui Ciano, a lui Litvinof sau a Generalului Goering – într-una din acele trupe de soc care au 70 la sutã pierderi…

Problematica moralã a unui sef este întotdeauna mai durã ca a unui simplu fanatic. De foarte multe ori un sef nu are dreptul sã se jertfeascã direct, personal, misticei pe care o promoveazã. Atât Ion Mota cât si Vasile Marin dãduserã nenumãrate probe de spiritul lor de jertfã: închisori, suferintã, prigoanã moralã; o tinerete trãitã eroic, responsabil, ascetic.

Aceastã ultimã si fatalã încercare – plecarea în Spania – si-o aleseserã ei singuri, ca o supremã dovadã de credintã si eroism crestin. Nici cea mai asprã moralã omeneascã nu-i silea sã se jertfeascã; pentru cã tineretea lor fusese o jertfã continuã si fanatismul lor crestin si nationalist fusese de nenumãrate ori încercat. Semnificatia mortii lor trece, deci, deasupra valorilor si eroismului viril. Moartea voluntarã a lui Ion Mota si Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru crestinism. O jertfã care sã verifice eroismul si credinta unei întregi generatii. O jertfã menitã sã fructifice; sã întãreascã crestinismul, sã dinamizeze un tineret.

Ion Mota avea adversari, dar nu avea nici un dusman. Era un tânãr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele si privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însã o lungã si nedomolitã maceratie lãuntricã; siguranta lui în lumea de dincolo, în viata sufletului dupã moarte, îl fãcea sã sufere si mai mult de putinãtatea acestei scurte vieti pãmântene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Astepta nerãbdãtor sã se jertfeascã, sã învete pe altii drumul unei vieti eroice, impersonale. “Martir” înseamnã “martor”; cel care moare pentru o credintã mãrturiseste pentru ea, dovedeste celorlalti cã o asemenea credintã te mântuieste de spaima mortii, cã în ea gãsesti un sprijin, dupã ce ai gãsit un sens al existentei. Ion Mota dovedise de mult cã îsi gãsise sensul suprem al existentei. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri si încercati nationalisti, educatia lui de luptãtor – totul contribuise ca Ion Mota sã-si ghiceascã menirea si sã-si mãrturiseascã cinstit sensul pe care întelege el sã-l dea existentei sale, încã de pe bãncile Universitãtii.

În viata politicã a României de dupã rãzboi – intransigenta si demnitatea lui Ion Mota îl fãcuserã admirat chiar de adversari. Bãrbãtia luptei lui îsi avea rãdãcinile într-o sincerã si bogatã viatã religioasã. România puternicã, cinstitã si creatoare, pentru care era gata sã se jertfeascã încã din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie crestinã. Ca si seful si prietenul sãu, Corneliu Codreanu, Ion Mota credea cã misiunea generatiei tinere este sã împace România cu Dumnezeu. Sã transforme litera moartã în viatã crestinã. Sã lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul când a simtit cã Lucifer se înclesteazã din nou în lupta cu Cristos – Ion Mota, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împãcatã, sã se jertfeascã pentru biruinta Mântuitorului. Alti voluntari, în Spania, au cãzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Mota a fost dintre aceia care au cãzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinta lui Cristos. O asemenea moarte fructificã – chiar si aici, pe pãmânt…

Vasile Marin apartinea unei alte structuri spirituale: era bãtãios, ironic, pasionat de lecturi si de controverse, întotdeauna dispus sã asculte un pamflet, o glumã, o paginã frumos scrisã si curajos gânditã. Aprecia înainte de toate inteligenta, cãuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al “reactionarilor” francezi, era abonat la Action française si cunostea toate cãrtile lui Leon Daudet si Maurras. Avea temperament de luptãtor si fenomenul politic l-a pasionat încã din liceu. Nu bãnuiai totusi, în figura lui râzãtoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotãrârea unei jertfe atât de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodatã ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însã tuturor cã nu se teme de ea; a cãutat moartea cu înversunare, cu bucurie, ca si unul care stie cã de-abia din ceasul mortii începe adevãrata viatã vesnicã.

Jertfa lui e tot atât de semnificativã si tot atât de fertilã ca si a lui Ion Mota. Doi oameni de structuri sufletesti atât de deosebite – primesc moartea cu aceeasi bucurie.

Destinul i-a ales pe ei ca sã mãrturiseascã; sã arate celorlalti seninãtatea pe care ti-o dã credinta, sensul crestin si eroic pe care îl capãtã viata atunci când esti gata, în orice clipã, sã renunti la ea.

(Vremea, an X (1937), Ianuarie 24, nr. 472, p.3.)

[O REVOLUŢIE CREŞTINĂ]

Vasile Marin

Ion Mota si Vasile Marin, desi de familie spiritualã deosebitã, au crezut în moarte cu aceeasi tãrie si au cãutat-o cu aceeasi ardoare.

Ei, care-si închinaserã tineretea Legiunii – adicã închisorilor si prigoanei – n-au pregetat sã-si jertfeascã viata ca sã grãbeascã mântuirea neamului întreg.

Moartea aceasta a fructificat. A pecetluit sensul vietii si al creatiei generatiei noastre. Primatul spiritualului, împotriva primatului temporarului, în care au crezut generatiile precedente. Si ne-au arãtat ce rãmâne de fãcut si ceea ce se poate face cu aceastã trecãtoare viatã omeneascã: O REVOLUTIE CRESTINÃ!

(Buna Vestire, an II, nr. 262, 14 Ianuarie 1938, p.4)

Mircea Eliade

MĂRTURISITORII

Foto: PANORAMIO

„Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” – din testamentul lui Ion Moţa – Troiţă ridicată de Părintele Justin la Manăstirea Petru Vodă
Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON