Ziaristul Sandu Tudor

de Paul Aretzu

Despre părintele Daniil Tudor au circulat/circulă diverse legende şi inexactităţi, stârnite, în special, de temperamentul său de ziarist. Pentru a ­restabili adevărul, Marius Vasilescu  consideră că „o cercetare atentă a presei interbelice şi a articolelor scrise de Sandu Tudor – pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, viitorul monah Agaton şi, mai târziu, ieroschimonahul Daniil – ne dezvăluie o personalitate complexă, o conştiinţă vie, un om preocupat de soarta societăţii şi a lumii în care trăia, un bun român” (O realitate de om viu – prefaţă). Prin urmare, distinsul cercetător publică o selecţie din vasta publicistică a lui Sandu Tudor, considerând‑o în măsură să releve aspecte autentice ale personalităţii iniţiatorului mişcării Rugul Aprins. Volumul Universalism românesc (Editura Eikon, Bucureşti, 2016, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasilescu) conţine texte apărute în ziarul „Credinţa” (1933‑1938).

În editorialul din primul număr al ziarului „Credinţa” (1‑2 dec. 1933), publicistul îşi afirmă imparţialitatea politică şi devoţiunea faţă de credinţă (aserţiune reluată şi mai târziu): „Ce este această barbarie de semne străine, cari au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate, cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe Evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voievod” (Cuvânt). Evocând adevăratele valori româneşti, arată că doar prin acestea se slujeşte patria. Sunt reprobate, cu mare vervă pamfletară, într‑un limbaj nimicitor, politicianismul, minciuna, lenea, arivismul politic, demagogia, democraţia rău înţeleasă, dezbinarea, nihilismul. În schimb, sunt elogiate monarhia, altruismul, omenia.

Sandu Tudor analizează cu atenţie viaţa publică, reacţionând adesea critic. Dezaprobă politicianismul, patriotismul de serviciu. Omul împlinit este omul virtuţilor creştine: „Omul care crede în biruinţa finală a adevărului asupra minciunei, a dragostei asupra urii, a curăţeniei asupra viciului, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii este un stâlp al neamului, un adevărat patriot” (Şarpele depravării, p. 63). Elogiază figura marelui domnitor Matei Basarab şi ctitoria‑necropolă a acestuia, Arnota, pe Mihail Kogălniceanu, „privighetoarea Moldovei”, pe „trezitorul de conştiinţe” Nae Ionescu, pe marele prozator Liviu Rebreanu, pe George Enescu, pe C. Rădulescu‑Motru. România, omenirea, susţine jurnalistul, au nevoie, spre a se trezi, de o mare deznădejde: „Ne trebuie o desnădejde care să ne facă să plângem cu lacrămi de sânge, care să ne purifice, să ne înnoiască. O mare jale naţională care să ne unifice tragic” (Ne trebuie desnădejde, p. 80). Şi con­tinuă: „Ne mai trebuie ceva, o nobleţe; conştiinţa clară a tragicului, înţelegerea crucii. Numai prin aceasta ajungem europeni, adică uni­versali, printr‑o înţelegere românească a agonicului şîn sensul eti­mologic de luptă, n.n.ţ, nu prin imitaţie, după o formulă străină” (Spre înţelegerea voievozilor, p. 83). Tonul mesianic, prezent adesea în epocă, de găsire a unei soluţii pentru salvarea României, apare în multe editoriale, alcătuind un adevărat program social‑moral. Acesta constă, în primul rând, în întoarcerea la tradiţie. Aceasta este o energie inefabilă autohtonă, în care se recunoaşte total entitatea românească, sufletul unui popor. După Sandu Tudor, românismul şi‑a pierdut autenticitatea odată cu decapitarea Brâncovenilor şi, mai ales, odată cu importurile din afară ale paşoptiştilor. Românii, spune ziaristul, s‑au înstrăinat de „duhul voivodal”. Ceea ce le lipseşte este o viziune românească a devenirii lor etnice. Considerându‑se un naţionalist echilibrat, de profunzime, dezavuează naţionalismul formal, oratoric, şovin, de propagandă electorală. Respinge, de asemenea, xenofobia. Spectacolul grotesc al vieţii politice îl face să afirme că între Stat şi Evanghelie există o prăpastie de netrecut. În Rusia, ateismul socialist a devenit, prin fanatism şi prozelitism, prin intoleranţă şi radicalism, un fel de religie păgână, având ca idoli partidul şi pe fondatorii marxismului. Într‑un pamflet sclipitor, se declară a nu fi nici de dreapta, nici de stânga, detestând modelele dictatoriale ale vremii, Mussolini, Lenin, Hitler. În final, profeţeşte, într‑o Alegorie, instalarea în omenire a unei stăpâniri demonice.

În editorialele sale, publicate în ziarul Credinţa, care i‑a aparţinut, Sandu Tudor s‑a manifestat ca o conştiinţă trează, într‑o perioadă istorică tulbure, respingând politicianismul românesc corupt, precum şi orientările periculoase spre care se îndrepta omenirea, fascismul şi comunismul. A susţinut necesitatea unui îndreptar moral creştin, având ca repere icoana crucii şi a Maicii Domnului, dar şi recuperarea unui naţionalism (tradiţionalism) echilibrat, spiritualizat, limpezit, numit, din admiraţie mai ales pentru Constantin Brâncoveanu, „duhul voivodal”. Activitatea ziaristică dinamică și responsabilă ne oferă o imagine grăitoare a celui care va deveni, nu peste multă vreme, unul dintre martirii închisorilor comuniste.

Ieroglifele sacre ale clipelor – postumele monahului Daniil de la Rarău

de Elena Dulgheru

Numele părintelui Daniil (Sandu Tudor) a intrat ca o trombă de lumină și adevăr mărturisitor în cultura noastră postdecembristă. Am fost tentată să specific, legitim, „cultura creștină” ori „cultura sfinților închisorilor comuniste”, dar poetul-monah martirizat de la Rarău este un colos care depășește astfel de delimitări și categorisiri înțelese în sensul lor comun.

Monumentalitatea alurii sale am simțit-o cu toții – în primul rând cei din preajma pridvorului și Altarului – imediat după evenimentele din decembrie 1989, inițial indirect, din contactul cu Imnul Acatist al Rugului Aprins, prima sa scriere care a luat efectiv cu asalt pangarele de cărți bisericești, apoi și rafturile librăriilor, ca un strigăt eliberator de frumusețe teologală.

Probabil, cea mai reprezentativă scriere a sa, penetrată cel mai stabil în mentalul colectiv și în categoriile cele mai variate de public creștin, mica broșură imnografică, distribuită în tipărituri de toate felurile, pretențioase și populare, circulată clandestin și înainte de 1989 în cercuri restrânse, în samizdat, s-a impus ca o regală sfidare a ideilor preconcepute din mediile literar-universitare asupra mediocrității literaturii mistice ortodoxe.

Amvonul intelectual, mistic și literar pe care a înălțat părintele-poet de la Rarău specia elevată odinioară, apoi căzută în derizoriu a acatistului, este unic în literatura creștină românească; și am argumente să cred că și în cea universală.

Viața și în special martiriul lui Sandu Tudor au ajuns abia ulterior a fi cunoscute, odată cu redeschiderea dosarelor mișcării Rugului Aprins de la Antim și cu popularizarea biografiei principalilor ei reprezentanți.

Mai multe edituri s-au întrecut în a tipări, mai haotic sau mai organizat, culegerile de poezie mistică (în special acatiste) și caietele de cugetări ale cuviosului părinte de la Rarău. În acest sens, volumele Editurii Christiana, îngrijite de profesorul Alexandru Dimcea, au rămas un reper important.

Impresionează la Daniil (Sandu Tudor) în primul rând personalitatea polivalentă, statura sa martirică mărturisitoare și neangajarea politică în curentele extreme ale vremii – dovada unei lucidități rare printre colegii săi de generație și de destin. Dar, dincolo de datele istorico-biografice, rămâne opera sa. Ea îl înscrie cel puțin în aceeași măsură în empireul românesc și creștin din eternitatea lui Dumnezeu, ca și viața sa.

Despre cele câteva zeci de pagini ale imnurilor sale acatiste (închinate Bunei Vestiri, Rugului Aprins, Cuviosului Dimitrie Basarabov și Sfântului Calinic de la Cernica) s-au scris lucrări științifice de filologie (precum cele ale distinsei cercetătoare prof. Aurelia Bălan-Mihailovici), care nu au epuizat nici pe departe universul de noutate, erudiție și mister al textelor.

Densitatea semantică și mistică a textelor ieroschimonahului martirizat și ucis la închisoarea de la Aiud sunt unice în literatura română, iar capacitatea lor de a fecunda gândirea și sensibilitatea creștină contemporană nu și-a dat încă nici pe departe întreaga măsură.

Toate acestea schițează trăsăturile unei personalități monumentale și a unui om de legendă, cum rar a avut literatura română modernă; va fi nevoie de mai multe generații spre a înțelege și digera genialitatea acestui colos și hristofor al gândului și literei românești.

Dar iată că, atunci când mulți credeau că toate cele ce ar fi fost de adus la lumină din opera lui Daniil (Sandu Tudor) au fost tipărite, editura clujeană Renașterea ne propune un volum inedit de texte din arhiva Alexandru Mironescu, revenit astfel din Elveția în România după un traseu dramatic și întortocheat, prin bunăvoința familiei acestuia de la Geneva.

Volumașul de versuri postume ale monahului de la Rarău se numește „Hrisovul clipelor. Versuri” și a fost publicat cu binecuvântarea IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramu­reșului și Sălajului, și îngrijit de protos. Benedict Vesa. A fost scris în 1958 și dat spre păstrare lui Alexandru Mironescu, înainte de arestarea din același an a ambilor, împreună cu tânărul Șerban Mironescu, fiul savantului și mărturisitorului de la Antim. Este postfațat de acesta din urmă cu un excelent text, scris încă din 2002, pe când – așa cum povestește acesta – fiica savantului, Ileana Mironescu, începuse să stabilească legături cu editorii din România în vederea publicării operei tatălui său și a ieroschimonahului Daniil din arhivele acestuia.

Scrise, așadar, ulterior celebrelor imnuri acatiste, versurile din „Hrisovul clipelor” continuă spiritul mistic al acestora și uzitează de același tip de lexic savant-arhaicizant, dar diminuează tonul doxologic (proslăvitor) în favoarea unei mai mari interiorizări, axate spre surprinderea în cuvânt-simbol a marilor taine ale isihiei creștine. Această deplasare mistică a cuvântului spre stadiul de iero­glifă-simbol, plasticizat în rime și rezonanțe în care pitorescul popular se îmbină cu ermetismul greu decriptabil, constituie, cred, noutatea poetică de bază a acestui volum – în primul rând în bibliografia lui Sandu Tudor, dar și în literatura română în genere. Volum mic cât o nucă, dar la fel de dens. Și despre care ar mai fi multe-multe de spus…

Sursa: Ziarul Lumina

Preluare: MĂRTURISITORII