O minune a Sfintei Cruci mijlocită de Părintele Sofian: învierea din comă profundă a unui fiu duhovnicesc britanic, convertit la Ortodoxie, chiar înainte de a fi decuplat de la aparate

Dupa cum se stie, pentru a se cunoaste exact care a fost Crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El – dupa aflarea acestora din grija Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, la 14 septembrie 335 -, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Mantuitorul nostru, Iisus Hristos. Tot asa, la aceeasi marea sarbatoare a crestinatatii din anul 2000, Parintele Sofian Boghiu, martir pentru Hristos in inchisorile bolsevice anticrestine, a mijlocit, gratie rugaciunilor sale la Domnul, invierea din coma profunda a unui fiu duhovnicesc britanic, doar cu putin inainte ca medicii sa-l decupleze de la aparate. Peste doi ani de zile, în 2002, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, “Părintele Sofian şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, tot aşa, în chip minunat, în timpul Sfintei Liturghii, fiind pomenit şi ca Stareţ al mănăstirii, adică la vii, dar şi la ectenia pentru cei adormiţi, imediat după ectenia întreită. Am văzut şi în această frumoasă rânduială a lui Dumnezeu că l-a primit pe alesul şi slujitorul Său în Împărăţia Lui, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, când şi Părintele şi-a înălţat sufletul de pe crucea suferinţei trupești în Împărăţia mâinile lui Hristos, Domnul și Dumnezeu nostru”, marturiseste Parintele Mihail Stanciu de la Manastirea Antim intr-un interviu emotionant acordat revistei Familia Ortdoxa la 15 ani de la nasterea la ceruri a Apostolului Bucurestiului. Parintele Mihail adauga, cu privire la cel revenit la viata: “L-am întrebat pe domnul Barry ce simţea el în acele trei săptămâni în care a fost în comă. Iar el mi-a spus: „Eram cu mintea trează, mă gândeam la multe probleme, aveam amintiri… La un moment dat, îi auzeam pe cei din jurul patului meu, numai că nu puteam să mă mişc”. Asta arată că şi în stare de comă omul este conştient, sufletul lui e viu şi simte, e în contact cu lumea, chiar dacă nu se poate manifesta fizic.” Interviu integral mai jos, cu multumiri aduse vrednicei autoare Raluca Mihaela Tănăseanu si revistei Familia Ortodoxa, ajunsa la 10 de ani de marturisire si propavaduire a dreptei credinte. Multi inainte!

PĂRINTELE SOFIAN DE LA ANTIM – 15 ANI DE LA NAȘTEREA ÎN CERURI

(7 octombrie 1912 – † 14 septembrie 2002)

Acum, la cincisprezece ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Sofian Boghiu, ne facem datoria de a-l pomeni în revista noastră cu gândul că, dacă nu ar fi fost Părintele Sofian duhovnicul, nici revista noastră nu ar fi existat. Și asta nu numai pentru că cei ce au pus bazele acestei reviste i-au fost fii duhovniceşti, dar şi pentru că mulţi dintre cei care au participat la existenţa ei prin scris şi colaborări s-au împărtăşit de harul Părintelui sau i-au fost în mod direct ucenici. Aşadar, revista noastră este la ceas de praznic luna aceasta, căci, în urmă cu cincisprezece ani, de praznicul Înălţării Sfintei Cruci, Părintele a trecut la Domnul chiar în timpul Heruvicului ce se cânta la Dumnezeiasca Liturghie.

Părintele a fost un izvor nesecat de pace şi smerenie, lucrător al Rugăciunii lui Iisus şi un duhovnic aflat tot timpul în stare de jertfă pentru ucenicii săi. Că a fost un Sfânt al lui Dumnezeu o spun nu numai ucenicii, ci şi toţi cei ce l-au cunoscut. Aşadar, credem că ne putem ruga la Părintele ca unui Sfânt, căci este viu ca toţi Sfinţii şi nu ne va trece cu vederea rugăciunile. E adevărat, nu a fost canonizat încă de Biserică, dar întotdeauna au existat şi există Sfinţi care, prin experienţa duhovnicească şi evlavia poporului, au fost consideraţi mijlocitori pentru omenire încă de la trecerea lor la Domnul. Să ne învrednicească Domnul de rugăciunile sale! (V.G.)

 

Arhimandritul Mihail Stanciu de la Antim

„Părintele Sofian a fost un stâlp al Bisericii – şi este în continuare”

– Părinte Mihail, anul acesta se împlinesc cincisprezece ani de când Părintele Sofian s-a mutat la Domnul. Cum l-aţi simţit pe Părintele Sofian?

– Mereu l-am simțit pe Părintele nostru Stareț odihnit în „lumina lină” a harului dumnezeiesc, pentru că, mai întâi de toate, Părintele Sofian era un om plin de Duhul Sfânt, care e duhul iubirii. Avea un duh al păcii, al rugăciunii şi al înţelepciunii, şi întotdeauna am observat că la Taina Spovedaniei, precum şi la slujbele bisericeşti, Părintele iradia această lumină a rugăciunii, a păcii, a sfinţeniei.

Părintele Sofian a fost un stâlp al Bisericii – şi este în continuare, prin rugăciunea pe care o face neîncetat, credem noi, înaintea Mântuitorului Hristos. El L-a mărturisit în viața sa pe Domnul înaintea oamenilor, şi cred că şi Mântuitorul îl pomeneşte acum în Împărăţia Cerurilor înaintea Îngerilor şi a Sfinţilor. Am această încredințare că Părintele Sofian continuă să se roage pentru noi, pentru toţi creştinii ortodocşi care l-am avut Părinte duhovnicesc, precum şi pentru lumea întreagă.

Aşa l-am simţit şi noi, ca ucenici în obştea Mănăstirii Antim şi ca participanţi la slujbe împreună cu sfinţia sa: un om de rugăciune, un om care ne punea pe toţi înaintea lui Hristos şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm pentru semeni – pentru că aceasta este cea mai bună faptă pe care o putem face ca monahi şi ieromonahi: să mijlocim la Dumnezeu pentru mântuirea semenilor. Ne spunea: „Să pomeniţi fiecare nume cu atenţie, căci fiecare nume e un suflet, e o viaţă veşnică”. Atunci ne întărea şi pe noi în acest efort, care nu e uşor, al pomenirii numelor din pomelnice – în Postul Mare, mai ales, vin foarte multe pomelnice, unele scrise ilizibil, şi atunci trebuie să ne concentrăm, şi e foarte obositor. De aceea el insista să ne rugăm cu drag şi cu râvnă pentru fiecare nume în parte.

Apoi, și nu doar din experiența personală, ci și de la mulţi ucenici ai dânsului, știu că Părintele Sofian le-a dat sfaturi bune în momente decisive. De cele mai multe ori, Părintele nu mustra, dar îi avertiza din timp pe fiii săi duhovnicești mai nehotărâți că drumul pe care mergeau atunci, amestecat cu păcatul, nu ducea nicăieri bun. Îi lămurea apoi și prin pilde biblice că drumul vieţii lor duce într-o fundătură, și cred că rugăciunea lui pentru ei îi întorcea de pe acest drum.

„În ziua Înălţării Sfintei Cruci Mântuitorul face multe minuni”

– Ne puteţi relata o minune trăită alături de Părintele Sofian?

– A fost o minune extraordinară petrecută cu un fiu duhovnicesc al Părintelui Sofian, un englez, Barry George, care s-a şi botezat ortodox înainte de-a se căsători cu o fată credincioasă, care venea la spovedanie la Părintele Sofian. Părintele Sofian le-a botezat trei copii, iar eu l-am botezat pe al patrulea. La un moment dat, prin vara anului 2000, acest englez s-a îmbolnăvit foarte rău, a intrat în comă profundă şi a ajuns să fie ţinut în viaţă doar cu aparatele. Doctorii din Londra i-au spus categoric soţiei lui, după vreo trei săptămâni, că nu mai pot să-l ţină, și că ea ar trebui să-și dea acordul scris ca să-l decupleze de la aparate. Asta se întâmpla pe 13 septembrie. Medicii insistaseră şi până atunci de câteva ori, dar în acea zi aproape că au somat-o pe femeie să pregătească actul notarial, și părea că nu mai există nici o altă soluţie. Seara, femeia l-a sunat în lacrimi pe Părintele Sofian, care a îndemnat-o să se roage şi mai mult în noaptea care urma, de 13 spre 14 septembrie, pentru că, zicea Părintele Sofian, „de ziua Înălţării Sfintei Cruci, Mântuitorul face multe minuni”. A doua zi, când s-a dus la spital foarte abătută, dar şi întărită în urma rugăciunilor celor multe, s-a apropiat de soţul ei care era conectat la aparate, nemişcat de trei săptămâni, şi l-a ţinut de mână, spunându-i: „Barry, uite, oamenii ăştia vor să te decuplez de la aparate… Dar eu nu vreau. Te iubesc şi sunt alături de tine”. În timp ce vorbea şi plângea, a simţit o firavă strângere de mână. Tresărind, s-a uitat la soţul ei, a chemat o asistentă de acolo şi i-a spus: „Uite, m-a strâns de mână!”. Femeia i-a spus: „Nu se poate, e o reacţie vegetativă. Vi se pare”. Atunci el a mai mişcat o dată din degetul mic de la mână, iar ea a strigat: „Barry, mă auzi? Mișcă degetul de două ori dacă mă auzi! Te implor!”. Și el a dat de două ori din deget. Au venit şi alte asistente şi s-au îngrămădit acolo, în jurul patului de spital. Nu le venea să creadă: „Uite, şi-a revenit, aude, e conștient!”. Mai mult decât atât, a început să clipească uşor, după care a clipit mai cu putere. A venit asistenta-şefă a secţiei, s-a mirat şi ea. În câteva minute, Barry a putut să deschidă ochii şi să confirme că aude, că e prezent, că simte. Într-adevăr, în acea zi el a deschis ochii, a mişcat din cap şi şi-a revenit – în dimineața zilei Înălţării Sfintei Cruci, în anul 2000. Eu cred că era vremea Sfintei Liturghii, iar Părintele Sofian îl pomenea la Proscomidie.

După aceea, un an mai târziu, în prezenţa Părintelui Sofian, le-am botezat al patrulea copil şi i-am preluat la spovedanie. L-am întrebat pe domnul Barry ce simţea el în acele trei săptămâni în care a fost în comă. Iar el mi-a spus: „Eram cu mintea trează, mă gândeam la multe probleme, aveam amintiri… La un moment dat, îi auzeam pe cei din jurul patului meu, numai că nu puteam să mă mişc”. Asta arată că şi în stare de comă omul este conştient, sufletul lui e viu şi simte, e în contact cu lumea, chiar dacă nu se poate manifesta fizic.

Peste încă un an de zile, în 2002, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, Părintele Sofian şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, tot aşa, în chip minunat, în timpul Sfintei Liturghii, fiind pomenit şi ca Stareţ al mănăstirii, adică la vii, dar şi la ectenia pentru cei adormiţi, imediat după ectenia întreită. Am văzut şi în această frumoasă rânduială a lui Dumnezeu că l-a primit pe alesul şi slujitorul Său în Împărăţia Lui, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, când şi Părintele şi-a înălţat sufletul de pe crucea suferinţei trupești în Împărăţia mâinile lui Hristos, Domnul și Dumnezeu nostru.

 „Nu am văzut un om mai răbdător ca el, mai tăcut şi mai statornic…”

– Părinte Mihail, cum vă simţeati când slujeaţi alături de Părintele Sofian?

– În timpul slujbelor la sfântul altar, Părintele Sofian avea o anumită blândeţe a mişcărilor, nu făcea niciodată gesturi grăbite, era mereu într-o mişcare lină și continuă înaintea Mântuitorului Hristos. Mai mult de atât, îi plăcea tăcerea în altar, şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm în linişte, în această stare de simţire a prezenţei lui Dumnezeu, Care oricum este pretutindeni, dar cu atât mai mult în sfântul altar. Vocea Părintelui Sofian era baritonală, dar lină şi foarte armonioasă. De asemenea, atunci când predica la finalul slujbelor, întotdeauna Părintele pleca de la pericopa biblică, de la învăţătura Sfintei Scripturi, apoi o lămurea prin tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, şi încheia cu sfaturile practice pentru noi, cei de azi. Atunci când îi vedeam şi pe Părintele Sofian şi pe Părintele Adrian (Făgeţeanu) în sfântul altar, ne bucuram şi aveam o admiraţie pentru ei că îi vedeam împreună şi ştiam că îi leagă o prietenie de prin 1947. Apreciem această preţuire pe care o aveau unul pentru altul.

Când îl întrebam pe Părintele Adrian dacă l-a impresionat Părintele Sofian, zicea: „Da, pentru că nu am văzut un om mai răbdător ca el, mai tăcut şi mai statornic”. Părintele Adrian, după cum ştim, era un pic mai temperamental. Ne spunea: „Eu nu aş fi avut răbdarea Părintelui Sofian!”. Îl aprecia enorm pe Părintele.

De asemenea, și Părintele Sofian îl aprecia pe Părintele Adrian când spunea despre curajul mărturisirii lui, despre faptul că, în închisoare, Părintele Adrian se contra cu gardienii sau cu ateii care îl maltratau, şi în timpul bătăilor mai avea putere şi curaj apologetic să-i combată pe ateii care îl înjurau şi urlau la el: „Unde e, mă, Dumnezeul tău, pe Care Îl slujeşti? Uite, aici eu sunt stăpânul tău, eu sunt dumnezeul tău!”. Iar Părintele Adrian îi răspundea: „Tu eşti trecător. Nu eşti nici un dumnezeu, eşti un simplu muritor. Ar trebui să crezi în Dumnezeu, nu să lupţi împotriva Lui”.

Și astfel amândoi Părinţii erau foarte uniţi în cuget şi în rugăciune, mijlocind pentru obştea cea mică a mănăstirii şi pentru obştea cea mare a credincioşilor.

„Sfinții ne aduc lumină în suflet”

– Se simţea atunci când Părintele Sofian se ruga cu osârdie pentru cineva, mai ales pentru cei care aveau probleme?

– Da, și am primit destule confirmări de la oameni care i-au cerut să se roage şi care apoi veneau să-I mulţumească lui Dumnezeu. Unii chiar au primit ajutor de la Părintele Sofian după ce dânsul a trecut la cele veşnice. Mai mulţi credincioşi mi-au spus că l-au invocat în rugăciunile lor aşa cum îl rugau când îl întâlneau personal în curte, sau la Taina Spovedaniei, şi au primit ajutor, întărire, chiar luminare în luarea unor decizii importante pentru viaţa lor.

Ştiu că toţi căutăm asemenea confirmări ale prezenţei şi lucrării Sfinţilor, şi e un lucru normal, pentru că în orice legătură noi investim dragoste. Atunci când ne adresăm Sfinţilor, ei ne răspund şi ne aduc lumină în suflet, ne aduc mângâiere şi putere, puterea harului lui Dumnezeu. Sfinții ne înlesnesc întâlnirea și unirea noastră cu Dumnezeu, mijlocind prin rugăciuni mântuirea noastră.

 

Arhimandritul Melchisedec de la Putna

„Părintele Sofian – printre primii sfinți ai veacului 20”

– Părintele Sofian este o icoană a smereniei și a blândeții, o icoană a Ortodoxiei românești din zbuciumatul veac al 20-lea. Pentru că veacul 20 a fost destul de zbuciumat, și se poate ca, în istoria Bisericii noastre, el să fi dat cei mai mulți sfinți – „sfinții închisorilor”. Între sfinții închisorilor și mărturisitorii pe care i-am avut în veacul acesta, Părintele Sofian este printre cei dintâi.

– Îl socotiți pe Părintele Sofian un sfânt?

– Dacă nici Părintele Sofian nu ar avea loc în calendarul Bisericii noastre, atunci care dintre mărturisitorii credinței ai veacului al 20-lea ar avea? Fiecare perioadă din istoria noastră are sfințenia ei și mărturisitorii ei. Pentru că altfel Dumnezeu ar pune capăt lumii, căci nu s-ar mai explica existența omenirii.

Existența noastră pe pământ se datorează râvnei pe care o au creștinii de a se întâlni cu Dumnezeu și de a-L preamări pe Dumnezeu. Atâta timp cât este râvnă pentru sfințenie, Dumnezeu nu va pune capăt omenirii. Așa ne învață Biserica noastră Ortodoxă și așa mărturisește și Părintele Dumitru Stăniloae, care arată, bazându-se pe mărturiile Sfinților Părinți, că atâta timp cât trăim și ne mișcăm și râvnim în a-L întâlni pe Hristos, Dumnezeu nu pune capăt lumii.

Părintele Sofian este printre primii care au râvnit să se întâlnească cu Domnul. Dacă nici el nu intră în rândul chipurilor sfințite, atunci cine? Pentru că, într-adevăr, alături de el sunt alți mari Părinți, dar nu am putea să-l punem pe Părintele Sofian mai prejos de Părintele Cleopa, de Părintele Paisie Olaru, de Părintele Arsenie Papacioc – sau de alți mărturisitori ai credinței, care și-au găsit obștescul sfârșit în temnițele comuniste: Părintele Daniil (Sandu Tudor), Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și mulți alții.

Unii L-au mărturisit în temniță și au murit ca niște mucenici, dar pe alții Dumnezeu i-a înzestrat cu lungime de zile. Să nu uităm că majoritatea celor care au supraviețuit prigoanei comuniste au trăit în jurul a 90 de ani, unii chiar au depășit această vârstă, și ne-au putut da și nouă mărturie că inima lor a ars de dorul întâlnirii cu Hristos.

„Simți puterea harului care l-a călăuzit…”

– Știu că Părintele Sofian v-a fost duhovnic. Ce ați învățat de la Părintele Sofian pe această linie a duhovniciei?

– Într-adevăr, l-am avut duhovnic pe Părintele Sofian din anul I de facultate și, aș putea spune, până cu două săptămâni înainte să treacă sfinția sa la cele veșnice. Cu două săptămâni înainte de-a trece la cele veșnice l-am vizitat la Mănăstirea Antim, unde aproape o seară întreagă, până târziu, după miezul nopții, am stat de vorbă și i-am mărturisit toate gândurile.

De la Părintele Sofian am învățat blândețea, ca duhovnic. În anul 1987, vineri, 19 iunie, la ora 15:15, a căzut prima turlă a bisericii Sfânta Vineri. Regimul comunist a pus capăt bisericii Sfânta Vineri. După zece minute, la 15:27, a căzut a doua turlă. Eram foarte mulți studenți adunați în piața Sfânta Vineri, și am văzut cu ochii noștri cum au căzut cele două turle. Un sentiment de răzvrătire a încolțit atunci în mintea și în inima multora, răzvrătire împotriva regimului, dar, totodată, oarecum și împotriva conducerii Bisericii. Peste câteva zile, fiind postul Sfinților Apostoli, urma să plecăm în vacanță – eram atunci în anul III de facultate. Am mers la Taina Spovedaniei. La frământările noastre interioare, Părintele a răspuns cu acest cuvânt: „Judecând, ai îndreptat cu ceva lucrurile?…”. Răspunsul a fost clar: „Nu”. „Și atunci de ce să ne împovărăm cu sarcinile altora? Dar să ne silim ca niciodată în viață să nu acceptăm compromisul, niciodată în viață să nu spunem binelui rău și răului bine”.

Acest gând l-a avut Părintele Sofian cu noi în acel moment, de a nu judeca. Întreaga viață Părintele Sofian a păzit acest cuvânt, de a nu judeca, de aceea a ajuns, așa cum am spus, o icoană frumoasă a spiritualității și a trăirii ortodoxe în veacul al 20-lea.

– Spuneați mai devreme despre sfințenia Părintelui Sofian. Din cele trăite de sfinția voastră sau din cele auzite, ne puteți da o mărturie care vădește această sfințenie?

– Dacă în ziua de astăzi privești o fotografie a Părintelui Sofian, îi simți puterea harismatică, puterea harului Duhului Preasfânt care l-a călăuzit.

Am să mai amintesc o întâmplare. O soție de ambasador era credincioasă și lucra pe atunci în Comitetul Central, iar soțul ei lucra în străinătate. Ea îl îndemna pe el să se apropie de Dumnezeu, dar el nu voia. În cele din urmă a acceptat să meargă o dată la Mănăstirea Antim. Părintele slujea, era Paraclisul care se făcea duminica după-amiază, după Vecernie. Când soțul doamnei l-a văzut pe Părintele, a rămas uimit și a zis: „Cred că l-am văzut în Părintele pe Dumnezeu”. Pe un mărturisitor al credinței îl simți. Cine se apropia de el cu dorința sinceră și cuminte de-a se folosi, simțea prezența lui Dumnezeu din el.

Părintele Sofian a avut rugăciunea neîncetată. La rugăciune l-au adus blândețea și smerenia, cele două virtuți care sunt de la Hristos. Când omul Îl are pe Hristos în interiorul lui, blândețea și smerenia sunt cele care îl țin în Dumnezeu și-i dau viață, căci nu sunt virtuți mai frumoase ca acestea.

„O așezare în timpul lui Dumnezeu”

– Părinte Stareț, astăzi, mai mult ca oricând, tinerii au nevoie de modele. Ce ar trebui să învețe tinerii din viața Părintelui Sofian?

– Verticalitatea, demnitatea, așezarea lăuntrică. Dacă un tânăr caută cu adevărat un model, ei bine, eu pe Părintele Sofian îl recomand ca pe un model deplin. Dacă un monah vrea să aibă un model vrednic de urmat, pe Părintele Sofian îl recomand ca pe monahul înaripat de Duhul cel Preasfânt, ca pe monahul care a trăit sub aripa Duhului celui Preasfânt, ca pe monahul care a simțit prezența Duhului celui Preasfânt întru el. Dacă vreun slujitor al altarului vrea să aibă un model, poate să-l ia model pe Părintele Sofian, pentru că niciodată în cele sfinte nu se grăbea – în slujire, în lucrarea Tainelor lui Dumnezeu nu era grabă, ci era pur și simplu așezare în timpul lui Dumnezeu. Pentru că orice Taină a Bisericii pe care noi o săvârșim, orice rugăciune de acum, ierurgie sau binecuvântare, la Părintele Sofian era ca o așezare în timpul lui Dumnezeu; la el nu era grabă. Un contemporan cu Părintele Sofian, Părintele Stareț Iachint (Unciuleac) spunea acest cuvânt: „Omul smerit nu se grăbește niciodată”. De ce? Pentru că el este permanent așezat în timpul și în lucrarea lui Dumnezeu. Ei bine, Părintele Sofian, în slujire, era permanent așezat în timpul și în lucrarea lui Dumnezeu, și lucrul lui Dumnezeu îl plinea cu multă băgare de seamă.

Părintele Sofian a avut verticalitate, a avut demnitate. În anul 1999 au început pregătirile pentru sărbătoarea „Ștefan cel Mare – 500”, când, în 2004, aveau să se împlinească cinci sute de ani de la strămutarea Slăvitului Voievod Ștefan la lăcașurile veșnice. Părintele Patriarh Teoctist împreună cu Părintele Stareț Iachint insistaseră cu ani înainte pentru a se realiza cu această ocazie pictarea bisericii Mănăstirii Putna. Părintele Sofian a fost cel dintâi care mi-a dat o listă cu câțiva pictori pentru Putna, el fiind președinte al Comisiei de Pictură Bisericească. Mai târziu, în 2002, au fost oarecare neînțelegeri, în mod deosebit cu Comisia de Pictură a Monumentelor Istorice, și în discuțiile acestea au fost atrase și fețe bisericești. Mergând să-i cer sfatul, Părintele Sofian mi-a spus acest cuvânt: „Fii cu răbdare, această ispită va trece. Mergi înainte, căci va trece și pictura se va termina.” În acel război, care a fost puternic mediatizat, Părintele Sofian a fost primul care ne-a îndemnat să rămânem verticali, hotărâți în prima decizie luată în ceea ce privește pictura mănăstirii, de a merge cu aceeași echipă până la sfârșit. Ceea ce s-a și întâmplat.

Aș mai vrea să amintesc un cuvânt pe care Părintele ni l-a spus: „După cum fiii luminii, săvârșind faptele luminii, devin icoane ale Preasfintei Treimi, tot așa fiii întunericului, săvârșind fapte urâte și păcătoase, îl bucură pe diavolul, care își face sălaș în inima lor, și devin după chipul lui vicleni, mincinoși și răi. Prin pocăință sinceră și întoarcere la Dumnezeu, creștinul este iertat și devine din nou teofor, adică purtător de Dumnezeu, și icoană vie a Preasfintei Treimi”.

Material realizat de

Raluca Mihaela Tănăseanu

Articol publicat în numărul din septembrie al revistei „Familia ortodoxă”

Preluare: MARTURISITORII

Vedeti si:

Filmari cu Parintele Sofian, AICI

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON