Săptămâna Patimilor în celulele Piteştiului sau năvălirea măruntaielor iadului pe pământ. Spovedania martirului Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării. PDF / VIDEO


Badia Ungureanu (poreclit Maglavit * – n.n.)  avea înfatisarea unui sfânt bizantin din iconografia rasariteana si a fost dintre putinii camarazi întâlniti în închisoare care tinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea lasându-si-o altora. Datorita acestei trairi, a fost printre putinii camarazi asceti – exceptie facând grupul lui Valeriu Gafencu si al avocatului Trifan din Brasov – pe care i-am vazut cu ochii mei si în care foamea nu si-a putut înfinge coltii.

Pentru acestia, viata pamânteasca avea mai putina importanta, ei plutind în alte sfere. Si atunci, cum sa nu cred în vietile sfintilor si ale martirilor asceti rasariteni, când i-am vazut pe camarazii mei, care duceau o viata dupa modelul lor?

Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seara, vazându-l pe badia Vasile plângând, nu stiu cine l-a întrebat de ce plânge. Raspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fratilor”. Fratii lui erau cei batuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal:

– Cum ma, bandit mistic, astia sunt frati pentru tine, nu banditi? Cu simplitate crestina, Ungureanu i-a raspuns:

– Pentru mine, ei nu sunt banditi, pentru ca nu mi-au furat nimic si nu mi-au facut nici un rau.

– Cum ma, nu te-au batut?

– Nu ei m-au batut, raspunse Ungureanu.

Zaharia, înfuriat, a strigat la el:

– Ia sa spui, despre alt mistic înrait ca tine, de banditul Bordeianu, ce parere ai?

Toti din camera se asteptau ca Ungureanu sa-mi faca un portret în tonul demascarilor. El însa, a raspuns:

Fratele Bordeianu este un om blajin.

A fost cea mai simpla caracterizare pe care mi-a facut-o vreodata cineva. Si acum, când scriu aceste amintiri, îmi rasuna în urechi cuvintele lui.

Enervat pâna la nebunie, Zaharia s-a napustit atunci asupra bietului om, l-a calcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu mai stiai daca era om sau o masa de carne sângerânda. (…)

Pastile din 1951. Hula adusa Fiului lui Dumnezeu

Saptamâna care a urmat acestor întâmplari a ramas de neuitat. Noua pozitie fixa era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, sa vina moartea sau un cutremur sa darâme fortareata Pitesti, iar molozul ei sa ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptata a fost si cat de sublima ni se parea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însa stia când avea sa ia sfârsit aceasta tortura si în ce fel.

Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul ca ceea ce se petrecuse la Craciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însa mult mai satanice, pe care imaginatia omului sanatos la minte nu le poate crea.

Era Duminica Floriilor, înainte de Saptamâna Patimilor.

În acea dupa-amiaza, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a facut o noua redistribuire pe prici.

Deodata, mi-a trecut prin minte ca se pregatea ceva straniu, ceva de nedescris, în legatura cu Saptamâna Patimilor si cu Pastile.

Primul pe prici, a fost asezat, dupa noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.

Toti acestia facusera parte din grupul lui Maglavit. Când am vazut aceasta noua ordine si mai ales faptul ca toti eram din grupul mistic, fara sa ne dam seama, o groaza ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

Luni, în Saptamâna Patimilor, imediat dupa prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mâna, mai multe maturi tocite, un ghem de ata groasa, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticluta.

Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de matura, ne-a pus sa facem cruci.

Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.

Nu ghiceam ce avea de gând sa faca Zaharia. Din cutia de conserve, a facut cadelnita, iar hârtiile aduse le-a împartit celor ce se lepadasera de Miscarea Legionara si la vreo 5-6 care facusera de planton de la 15 ianuarie.

Dupa ce toate acestea au fost pregatite, Zaharia ni s-a adresat în felul urmator: „Misticilor si – celorlalti din camera – banditilor, pentru ca credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar dupa cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru ca este Saptamâna Patimilor, sa vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!”

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografica literatura, nu mi-as fi putut închipui niciodata ca niste minti satanizate si bolnave puteau nascoci asemenea mascari, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihanirea Lui.

Asa cum am mai relatat cu ocazia Craciunului din 1950, nu-mi voi îngadui – pentru bruma de cultura si carte pe care mi-am însusit-o în decursul anilor de învatatura, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – sa prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Daca le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtatorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

Ce sens ar avea sa descriu pornografiile, insultele si hula adusa lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fara a fi torturati.

Din dupa-masa de luni si pâna în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de catre cei zece care se lepadasera de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, mascari si scabrozitati, care depaseau orice imaginatie.

Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin camera, de la un capat la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului.

Lui Ungureanu i-au facut coroana de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca sa tamâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, facând metanii.

L-am vazut pe Ungureanu plângând ca niciodata, îngrozit de ceea ce ne-au fortat sa facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am vazut-o în fata ochilor, îndoliata, asa cum întelegea ea sa traiasca Saptamâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad ma aflam.

La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi sa-L huleasca pe Dumnezeu. Daca ar fi vazut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

Dupa opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rana.

Singurul dintre noi care a refuzat sa participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru ca, spuneau ei, îsi iesise din minti.

La sfârsitul celor opt zile de chin si umilinta, de dimineata pâna seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slabiciunea noastra, imploram Cerul sa ne ia zilele.

Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rana sângerânda si, când atingeam cimentul, calcam parca pe ace. Dar, în afara de ranile fizice, aceasta degradare spirituala a lasat rani si mai adânci în sufletele si constiinta noastra.

Ma gândeam cu groaza în acele momente daca aveam sa petrecem la fel si alte sarbatori ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce parintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trai bucuria adevaratelor sarbatori.

Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, dupa cum aveau sa marturiseasca, dupa demascari, cei ce le-au trait ca si noi.

Iata scopul final al reeducarii comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prabusirea lor în neant.

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării – PDF AICI – Capitolul 5 – Piteşti (3)

* Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe badia Ungureanu noi, cei arestati la Iasi si încarcerati la Suceava, apoi ajunsi la Pitesti pe sectiile de munca silnica si, în special, cei de la camera 3 subsol.

I s-a dat aceasta porecla pentru ca, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iasi, pâna în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca sa vada minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu.

Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântaret de biserica sau dascal cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Talpalari din Iasi, unde era paroh parintele Tatulea, legionar de marca si preot de o tinuta morala exceptionala, mare teolog si compozitor.

Interviu cu Dumitru Bordeianu: “Cred, Doamne, în Învierea Ta!”

Sursa: MĂRTURISITORII

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON