Părintele Dimitrie cel necunoscut. Destinul unui preot basarabean – Balaur (4 septembrie 1903 – 19 aprilie 1996). Şi istoria incendierii Bisericii Sf. Nicolae – Buzeşti

În primii ani, stăpânirea se arătase relativ îngăduitoare faţă de noii săi supuşi, care nu plăteau biruri, nu erau luaţi la armată, nu erau siliţi să înveţe o limbă necunoscută lor.

Treptat, cetăţenilor Basarabiei li s-au impus regulile care guvernau în toate guberniile Rusiei, astfel că, mai ales, în oraşe, în administraţie, dar şi în biserică, a început să se audă tot mai mult limba rusă. Acasă însă, ţăranii vorbeau limba strămoşească şi îşi duceau traiul cum apucaseră toţi cei din neamul lor.

Rezeni era un sat de răzeşi ale cărui origini urcau până la Ştefan cel Mare. Documentele atestă că în anul 1485, iunie 8, pentru meritele în apărarea ţării, domnitorul a donat fraţilor Râzan, oşteni din ceata boierului Gangur, moşia de pe apa Vişnovăţului, ei fiind strajă împotriva tătarilor care adesea treceau apa Nistrului ca să prade Moldova. Mai mulţi istorici au consemnat aceste date şi tatăl meu a adus unele clarificări într-un articol publicat în anul 1936.

În satul Rezeni s-a născut Ion Inculeţ, Ion Pelivan şi aici a trăit timp de peste 10 ani dr. Elena Alistar, naşa de botez şi de cununie a părintelui, toţi membri în Sfatul Ţării, care a făcut Unirea în 1918.

Probabil că neamul Balaurilor era destul de mare, căci la circa 40 de km de Rezeni, pe malul Prutului, se află un sat numit Bălăureşti. Conform tradiţiei familiei Balaur, bărbaţii erau preoţi sau dascăli, ştiutori şi iubitori de carte. Tata a găsit în biserica din Rezeni un ceaslov tipărit la Iaşi în anul 1797, pe care un străbunic al său, preotul Zaharia Balaur, a însemnat că l-a cumpărat în 1802, cu 35 de lei, la vremea când un hectar de pământ costa 50 de bani. Dintre strămoşi se mai ştia de un preot, Ilie Balaur, un om mai retras, şi de un alt Balaur, Iov, care, în contact cu intelectualitatea rusă, devenise cam revoluţionar, drept care dispăruse, probabil, în pădurile Siberiei, iar familia nu pomenea niciodată de el. Din acest motiv, pe semne, bunicul, în momentul când şi-a văzut feciorul luând drumul şcolilor, departe de casă, l-a sfătuit, înainte de toate, să nu se amestece în cercurile politice.

Bunicul, Isidor Balaur, era dascăl în Rezeni – un om blând, domol, respectat de sat, pe care tata îl iubea nespus, în timp ce bunica Ana, născută Sârbu, mamă a 10 copii, era mai aprigă, deşi de o mare bunătate – cum scria fiul într-o scrisoare, amintind de măiculiţa lor, o gospodină neîntrecută, ai cărei cozonaci au ajuns chiar pe masa regelui; dar asta e
o altă poveste.

Din cei zece copii au trăit trei – sora cea mare, Ecaterina, o soră mai mică, Elena, şi fiul Dimitrie, al nouălea născut. Majoritatea au murit mici, cum era pe atunci în satele româneşti. Dar trei băieţi – Ioan, Petru şi Pavel, cu vârste între 10 şi 14 ani – au murit într-o săptămână, în urma unei epidemii. Dimitrie s-a născut la scurtă vreme după această nenorocire şi părinţii l-au considerat darul lui Dumnezeu, arătându-i o dragoste fără margini, pe care a pomenit-o toată viaţa.

A crescut într-o atmosferă evlavioasă, în care datoria faţă de cele lumeşti se subordona ascultării poruncilor dumnezeieşti, şi toate se împleteau cu respectul faţă de tradiţie şi ascultarea celor mai vârstnici, trăsături pe care le-a păstrat până în ultima zi a vieţii. În Basarabia începutului de secol, familia era un nucleu puternic, în care relaţiile dintre membri se bazau pe iubire şi respect. Ţăranii îi spuneau cântăreţului bisericesc „părinte dascăle”, iar soţii îşi vorbeau unii altora cu „mata”.

Când a crescut, a mers la Chişinău, la şcoală şi la internat, la fel ca surorile lui, cu căruţa vecinului iubit, Moş Ion Chiosa, peste dealurile domoale ale Basarabiei. La Seminar, ca în toate şcolile provinciei, predarea se făcea în limba rusă. Copiilor li se spunea că ei sânt moldoveni, de neam slav, nu latin, că românii vecini sânt un popor de ţigani, iar limba moldovenească e deosebită de limba română. Se învăţa istoria Rusiei şi literatura rusă. Profesorii erau în general pedagogi deosebiţi, şcoala era foarte serioasă, iar rusificarea se făcea într-un mod inteligent, subtil şi fără agresivitate. Disciplinele teologice se predau temeinic, iar slujbele religioase se făceau cu toată ardoarea ortodoxiei ruse, astfel că în toată viaţa lui a păstrat o dragoste adâncă pentru biserica rusă, împletită cu spaima faţă de politica statului, pe care de tânăr a intuit-o. În Basarabia, printre romanţele care se cântau seara, prin vizite, era şi una provenind, se pare, din vremea Războiului de la 1877:

Măi Ivane, cruce-n sân / Şi la inimă păgân, / M-ai chemat ca să te-ajut / Şi ca Iuda m-ai vândut.

Acasă şi pe drum se vorbea „moldoveneşte”, dar când intrau în şcoală, vorbeau numai ruseşte. A început Primul Război Mondial, a început Revoluţia în Rusia. Intelectualii basarabeni, cu conştiinţa nealterată a românităţii lor, au profitat de declaraţia asupra autodeterminării popoarelor, lansată de Lenin, au constituit Sfatul Ţării şi la 27 martie/9 aprilie 1918 au declarat unirea Basarabiei, cu graniţele între Prut şi Nistru, cu România. A rămas în amintirea celor prezenţi strigătul de disperare al unui deputat transnistrean, din ţinutul rămas dincolo: „Fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”

Tata avea atunci 15 ani. A hotărât să-şi facă studiile „în ţară”. Era un tânăr înalt, cam slăbuţ, cu trăsături regulate, cu o frumoasă voce de tenor, care dansa bine, deşi era sobru şi rezervat, îngrijit, foarte disciplinat, respectuos cu cei mai vârstnici şi înţelegător cu copiii.

La vârsta de 20 de ani, tatăl lui a murit subit. În acel moment, a simţit deşertăciunea vieţii, a vrut să renunţe la planurile de studii pe care şi le făcuse şi s-a gândit să se ducă la mănăstire. Dar pronia cerească a hotărât altfel. Mama, rămasă văduvă, şi surorile l-au rugat să nu le lase. În Rusia, cel ce mergea la călugărie era considerat mort pentru familie, căci părăsea orice relaţie cu lumea înconjurătoare, familie sau cunoscuţi şi nu mai ieşea din mănăstire decât în cazuri speciale, la cererea stareţului. A amânat aşadar hotărârea lui şi s-a consacrat studiului.

A absolvit Facultatea de Teologie la Bucureşti, în 1928, şi Facultatea de Litere şi Filosofie, specialitatea Geografie şi Slava veche, în 1932, ambele cu „magna cum laudae”. Cu fi rea lui serioasă, sârguincioasă, dar prietenoasă, cu inteligenţa şi interesul său pentru tot ce făcea, dar şi cu numele său neobişnuit, a atras repede atenţia profesorilor. Profesorul Simion Mehedinţi, când i-a semnat carnetul de prezenţă, cum se obişnuia pe atunci, s-a minunat: „De unde eşti, domnule Balaur?” Când a aflat că e basarabean, s-a bucurat – iată un nume pur românesc dincolo de Prut. Au păstrat legături strânse, până la arestarea tatei. La fel şi cu ceilalţi profesori şi îndrumători, cât a mai stat în Bucureşti şi apoi, când s-a reîntors în provincia natală.

A fost profesor de religie la Rezina (1928-’29), apoi câţiva ani funcţionar la Sf. Sinod, locuind într-o cămăruţă din Mănăstirea Antim (1930-1936), şi apoi a venit consilier cultural la Episcopia Bălţi. A fost secretar de redacţie la revistele „Biserica ortodoxă română” şi „Biserica basarabeană”.

La 28 februarie 1937 s-a căsătorit în biserica Liceului Eparhial din Chişinău cu Minodora Danilov, fiică de dascăl din Chişcăreni – Bălţi, absolventă a Facultăţii de Litere, Limba Germană de la Iaşi. Cum tata era „o partidă bună”, mulţi cunoscuţi s-au înghesuit să-i prezinte candidate, îndeosebi bogate sau cu relaţii promiţătoare. Tata se temea de bogăţie, considera că aceasta îl înrobeşte pe om. Pe viitoarea lui soţie a cunoscut-o în ziua de Sfântul Nicolae din 1936, în casa familiei preotului Iavorski, care ulterior au devenit naşii lor de cununie, alături de doamna Alistar, directoarea Liceului Eparhial, la o zi onomastică, unde mama a cântat mult alături de ceilalţi invitaţi. A preferat-o pe această tânără săracă, locuind cu mama văduvă, funcţionară la administraţie (căci limba germană tocmai se scosese din şcoli şi alt post deocamdată nu găsise), timidă, cu ochi albaştri, mari şi trişti, care mă făceau s-o compar, mai târziu, când au început să mă preocupe părinţii mei, cu o floricică de „nu-mă-uita”, tăcută, dar cu o excepţională voce de artistă, pe care o apreciase în mod deosebit, în cadrul Liceului Eparhial, părintele Alexandru Cristea, cel ce compusese muzica la celebrele versuri ale poetului Alexe Mateevici „Limba noastră”. Câte o cunoştinţă binevoitoare o întreba cum are curaj să se mărite cu un om atât de slab, care, probabil, că e tuberculos.

În noaptea de Paşti a anului 1937, la 2 mai, a fost hirotonit preot la marea şi frumoasa catedrală din Bălţi, unde a slujit apoi duminicile şi de sărbători, cu întreruperea de un an de refugiu, până în 1944, iar Sfântul Nicolae a devenit patronul noii familii. În zilele de lucru, era ocupat de dimineaţă până seara la Episcopie, cu funcţia de consilier şi cu revista. Locuiam în casa spaţioasă a Episcopiei, peste drum de catedrală.

În urma cedării Basarabiei vecinului şi duşmanului tradiţional de la răsărit, în ziua de 27 iunie 1940, s-a refugiat cu mama şi cu mine, în vârstă de doi ani, la Bucureşti, unde a stat ca preot la biserica „Oborul Nou”, până în vara lui 1941, când s-a reîntors cu noi la Bălţi. Aici a încercat să-şi continue viaţa de dinainte de refugiu, în condiţiile grele de război, de deportări ale rudelor şi cunoscuţilor. Dar în primăvara lui 1944 am luat din nou calea pribegiei, de data aceasta pentru totdeauna. Tata avea atunci 40 de ani.

Ne-am refugiat la Caransebeş, cât mai spre vest, ca mai toţi basarabenii, cât mai departe de puhoiul de armate care se revărsase de peste Nistru, pe pământul românesc, şi am locuit într-o grădiniţă special dezafectată pentru refugiaţi. Aici ne-a prins ziua de 23 august 1944, când s-a anunţat la radio întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Tata, care, probabil, mai spera într-o situaţie care să ne apere de invazia sovietică, sub impresia celor auzite, a ieşit noaptea afară, s-a lovit de creanga unui copac şi a intrat în casă, plin de sânge. În acel moment eu, un copil preocupat de joacă şi poveşti, am înţeles că s-a întâmplat ceva rău pentru noi toţi.

Aici ne-au prins bombardamentele anglo-americane, aici am văzut trupele sovietice mărşăluind pe străzile oraşului, soldaţi beţi tăindu-se cu cuţitele şi prăbuşindu-se pe trotuar. Stăteam în casă, cu frică de hoardele dezlănţuite – şi aveam dreptate, căci mulţi oameni erau atacaţi în plină zi. Aşa a fost ucis, am aflat mai târziu, părintele Nicolae Gonţa, de 36 ani, la Craiova, pe stradă, de un grup de soldaţi.

Din când în când, tata, ca bun cunoscător de limba rusă, era chemat de bănăţenii siliţi să adăpostească ofiţeri sovietici, pentru a-i ajuta să se înţeleagă. Unii dintre ei, în special caucazieni, se arătau respectuoşi; ba chiar unul l-a sfătuit să se ferească din calea lor, căci sunt mulţi în stare de orice, lucru pe care tata îl mai auzise şi în Basarabia, când venea
vorba despre vecinii noştri. I-a mărturisit, în mare secret, că e credincios, că regretă acest război şi că ştie că nu au şanse să se întoarcă vii acasă.

Aici am stat, până la începutul iernii, când tata, după mai multe călătorii în capitală, la numeroşii săi cunoscuţi, ne-a adus şi pe noi la Bucureşti. A primit postul de profesor spiritual la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, iar locuinţa noastră era camera-muzeu a seminarului. Era după război, după distrugătoarea secetă din anii 1945-1947. Mâncam la cantina seminarului o invariabilă mâncare de cartofi şi ceai de tei. „Ajutorul american” l-am primit şi noi, dar în punga de plastic de vreun kilogram nu-mi amintesc decât de nişte creioane colorate din ceară şi de o forfecuţă boantă. Elevii mai primeau câte ceva de acasă, de la părinţi, dar noi eram bucuroşi că nu murim de foame. La piaţă se mai găsea câte ceva, dar cu banii pe care-i aveam nu ne puteam permite prea multe cumpărături. În fiecare noapte îmi curgea sânge din nas. Tata era slab şi muncea mult. La un moment dat, cred că prin 1947, a început să-l doară un picior, tot mai tare. Nu mai putea călca deloc. Îl ţin minte în cârje, târându-se prin casă. Medicii ridicau din umeri. Un doctor i-a spus că, probabil, va trebui să i se taie piciorul. Apoi, nu ştiu cum, fără medicamente, fără operaţie, piciorul a început să se vindece. Pe locul dureros, la gleznă, a apărut o pată mare maronie, ca un semn de neuitare.

Din acea perioadă am găsit două scrisori de la părintele Iavorski, rămas în Banat:

„Noiembrie 1948. Scrisorile finului … ne vin ca un balsam, căci vedem sinceritatea şi o adevărată legătură sufletească şi dragoste ce ne păstrează … Ne pare bine că finul continuă să-şi păstreze calmul şi să vadă lucrurile cum stau ele în realitate. Numai credinţa în Dumnezeu şi nădejdea că El nu ne va lăsa până la sfârşit – acestea sunt temeiurile adevărate ale vieţii noastre chinuite, în valea aceasta a plângerii. Vă scriem scrisoarea aceasta astăzi, zi însemnată în viaţa naşilor – s-au împlinit 44 de ani de preoţie …

Câtă bucurie aveam în acea zi, câte nădejdi şi aspiraţii… Au trecut ca un vis, s-au prăbuşit în neant şi parcă nici n-a fost nimică …Toate sunt pulbere şi vis. În deşert se tulbură tot pământeanul …Îmi dau seama că încă nu e rău… O bucată de pâine, o haină, o gheată avem, adăpostul există şi ziua de mâine aproape asigurată. Mulţumim Domnului. Fie numele Domnului binecuvântat!”

Urmează scrisoarea din ianuarie 1949:

„… bucurie că finul se poate mişca puţin şi fără cârje … Să dea Dumnezeu să primim veşti de vindecare completă … Dumnezeu, unde voieşte, se biruieşte rânduiala firii”.

În 1948, prin Legea naţionalizării din 11 iunie, seminarul a fost desfiinţat, iar elevii şi salariaţii lui împrăştiaţi, fiecare pe unde a nimerit. În vara anului 1948, tata a fost numit, întâi, la biserica „Sf. Visarion”, unde se cunoştea cu părintele Ioan D. Petrescu, dar scurtă vreme după aceasta a fost transferat la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, aşa-numită „Mânăstirea Caşin”, după numele străzii care ducea la Arcul de Triumf. Preotul paroh era Dumitru Manta, care începuse construcţia frumoasei catedrale (arhitect I. Berechet, cel care a construit şi catedrala din Bălţi) în urmă cu circa 10 ani şi o isprăvise pe dinafară, dar înăuntru era neterminată, drept care se slujea în micul paraclis din dreapta. Tata a adus elevi de la seminarul ce-şi închidea porţile şi a strâns molozul din biserica mare, a făcut curat, a pus pe pereţii din cărămidă icoanele adunate în subsolul bisericii şi a început să slujească alături de părintele Manta, în altarul fără iconostas, ca într-o biserică catolică, ceea ce îi atrăgea pe credincioşi, care erau curioşi să vadă ce fac preoţii în timpul liturghiei.

Părintele paroh a reuşit să ridice catapeteasma în destul de scurt timp, astfel că slujbele s-au putut desfăşura apoi conform cerinţelor.

La 22 martie 1959 biserica a fost închisă; preotul Manta, împreună cu familia sa (soţia, doi băieţi ingineri şi o fată studentă în ultimul an de facultate), paracliserul, cântăreţul şi încă vreo două persoane au fost arestaţi. În duminica ce a urmat, noi stăteam cu inima strânsă de teamă, la geamul micului apartament mansardat al casei parohiale, unde locuiam, şi priveam oamenii care se îndreptau către biserică, se învârteau în jurul uşii încuiate şi pe treptele impunătoare ale intrării, schimbau două-trei vorbe şi se retrăgeau cu frică. După aproape două săptămâni, biserica s-a redeschis, tata a apucat să facă un acatist vineri şi o liturghie sâmbătă, în ziua de 4 aprilie, după care a fost arestat şi el şi urcat într-o maşină care aştepta în faţa bisericii, sub privirile înspăimântate ale mamei şi ale puţinilor credincioşi care au îndrăznit să rămână.

Procesul aşa-numitului „lot Mânăstirea Caşin” a avut loc la 11 august şi 4 septembrie, cu public.

Rechizitoriul s-a referit la fapta de „intensă activitate contra clasei muncitoare”. Avocatul numit din oficiu pentru tata a încercat să-l apere pe „criminal”, dar a fost redus urgent la tăcere, cu sublinierea că s-ar putea să ajungă lângă acuzaţi. Pe data de 8 septembrie s-au dat sentinţele. Preotul Dimitrie Balaur a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea pentru “luptă contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietică”, şi la „15 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Conform sentinţei „nr. 166 din data de 8.09.1959 a Tribunalului Militar Regiunea a II-a Bucureşti”, urma să facă pedeapsa cea mai mare.

A fost anchetat la Jilava, apoi a executat condamnarea la închisoarea din Gherla timp de peste doi ani şi la muncă, în Delta Dunării şi în Balta Brăilei, la Periprava, Măraşu etc., unde a avut voie să ne scrie câte o carte poştală şi să primească pachet. A fost eliberat la sfârşitul lui iulie 1964, „conform Decretului de graţiere nr. 411/1964”. Avea atunci 61 de ani.

La întoarcere a stat câteva luni acasă, până când a fost numit, întâi, la biserica „Puişor”, în 1965, apoi, după scurtă vreme, la biserica din Drumul Taberei.

Dorea mereu să se apropie de casă, dar acest lucru nu se arăta posibil. S-a transferat, prin 1970, la „Sf. Vineri Nouă” de pe bd. Titulescu, apoi, peste câţiva ani, la biserica Buzeşti.
Când se apropia de vârsta de 80 de ani, a răcit şi a căpătat o pleurezie, fiind transportat de urgenţă la spital de o doctoriţă prietenă a familiei, unde i s-a dat un pronostic de viaţă de vreo două săptămâni.

După vreo lună, când a ieşit din spital, s-a întâlnit cu doctorul care îl internase şi l-a întrebat: „Ei, domnule doctor, cum e cu cele două săptămâni pe care mi le-aţi acordat?”. Doctorul a arătat cu degetul în sus şi a spus smerit: „Domnul!”. Apoi a adăugat: „Aţi avut inima bună”. Tatei îi plăcea să povestească acest episod, precizând că doctorul vorbea din punct de vedere anatomic, dar el se gândea la suflet. Cu un an înainte de a muri, la 91 de ani, a fost internat din nou urgent şi, de data aceasta, operat de o hernie strangulată, refăcându-se incredibil după scurtă vreme.

S-a pensionat fără convingere în 1992, în urma incendiului care a lovit biserica Buzeşti de Sfântul Nicolae, în 1991 (se pare ca în 1992 – nota n. – vedeţi relatarea de mai jos), dar a continuat să slujească, invitat fiind de preoţii slujitori de la Buzeşti, Teodor Grigoraş şi Marin Moldoveanu, până la 31 martie 1996, când a slujit ultima liturghie.

La data de 6 aprilie 1996, de Sâmbăta lui Lazăr, după ce a făcut un parastas la cimitirul „Sf. Vineri”, a suferit o hemoragie cerebrală şi s-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoţie.

A fost îngropat la mânăstirea „Cernica” de Paștele Blajinilor, prima zi de pomenire a morţilor după Paşte în Basarabia, sărbătoare pe care a iubit-o atât şi despre care a scris în revista „Biserica ortodoxă română”, cu 60 de ani în urmă.

Omul condeiului

Încă din timpul studenţiei, încep să se întrevadă viitoarele activităţi teologice culturale dedicate ţinutului natal. Într-un ziar din Chişinău apare următoarea notiţă:

„În ziua de 6 ianuarie 1927, în localul Şcoalei de băieţi din com. Rezeni, jud. Lăpuşna, a avut loc o serbare şcolară, dată în onoarea Societăţii Studenţilor în Teologie din Bucureşti, ca recunoştinţă pentru stăruinţa ce au depus-o pe lângă Casa Şcoalelor, primind astfel un număr de 155 volume cărţi pentru biblioteca Şcoalei din Rezeni, pe lângă cele 450 volume ale Bibliotecii.

Societatea a fost reprezentată prin d-l Dim. Balaur, student în litere şi teologie şi membru al Societăţii Studenţilor în Teologie Bucureşti, delegat de societate pentru acest scop. D-l Dim. Balaur, cu această ocazie, a ţinut o conferinţă, tratând cu însufleţire.

Subiectul a fost: ca reprezentant al Societăţii Studenţilor în Teologie a arătat că între scopurile Societăţii este şi acela cultural, în care intră înfiinţarea de biblioteci populare. A adus laude casei Şcoalelor de la care s-a putut obţine aceste cărţi. A îndemnat pe elevi la stăruinţă în învăţătură pentru ca şi acei dintre ei cari vor ajunge studenţi să complecteze munca începută, sfătuindu-i să citească şi iar să citească. D-l Vasile Arvinte, directorul Şcoalei din Rezeni, a adus mulţumiri elogioase Societăţii Studenţilor în Teologie Bucureşti.

Cu această ocazie s-a făcut şi serbarea pomului de Crăciun, distribuindu-se premii în cărţi şi încălţăminte elevilor meritoşi…”

După terminarea studiilor la Bucureşti, a fost un an profesor de religie la liceul din Rezina, şi, după câţiva ani petrecuţi ca funcţionar la Sf. Sinod, s-a întors la Bălţi. Au urmat câţiva ani de intensă activitate culturală şi spirituală.

Când era încă la Bucureşti, a participat la înfiinţarea bibliotecii „Viaţa nouă”, împreună cu preoţii Paraschiv Angelescu şi Olimp Căciulă şi cu viitorul preot Dumitru Fecioru. Prospectul din anul 1935, care recomanda trimiterea corespondenţei pe adresa „D. Balaur, Palatul Sf. Sinod, str. Antim Nr. 29, Bucureşti VI”, prezintă o introducere (valabilă şi astăzi) din care cităm:

„Cunoaştem cu toţii scrierile destrăbălate, răspândite prin toate colţurile ţării. Cunoaştem şi efectele lor distrugătoare. Sufletul curat al neamului nostru este infectat până în adâncul lui de dorinţa nestăpânită a unor interesaţi în câştiguri băneşti, repezi şi fără scrupul… Faţă de toate aceste scrieri imorale, am alcătuit un front creştin şi românesc de opunere dârză… Primul număr… este Sf. Grigore al Nisei: Fii desăvârşit!”

Încă de când era student la Teologie, la sugestia academicianului părinte profesor Nicolae Popescu, şi-a făcut teza de licenţă cu subiectul „Biserici în Moldova de răsărit”, o lucrare care a fost foarte bine primită de comisie şi apoi publicată.

…Astfel a apărut în revista „Şezătoarea” culegerea de folclor „Din literatura populară a Basarabiei” (din satul Rezeni – Lăpuşna). Iordan Datcu scrie în „Dicţionarul etnologilor români” că D. B. „trebuie menţionat pentru că în folcloristica interbelică a fost singurul basarabean care a tipărit în prima noastră revistă de folclor o colecţie remarcabilă”, care „conţine creaţii populare arhaice şi originale: conocării, iertăciuni, hăitul în ajunul Anului Nou, o colindă, bocete şi câteva texte lirice. Concludente sunt notaţiile la bocete, referitoare la contextele în care acestea au fost spuse sau cântate, la greutatea de a obţine de la bocitoare asemenea texte”. În Dicţionar se menţionează că avea în proiect lucrarea „Sărbători şi obiceiuri religioase în Moldova de răsărit”, care însă nu a mai apărut.

Referitor la culegerea apărută, G. T. Kirileanu îi scrie la 14 iulie 1929, pe o scrisoare cu antetul „Casa M. S. Regelui”, unde era secretar general: „I-am dat şi părintelui Nicolae un exemplar. Ne-am bucurat amândoi că un tânăr şi vrednic fi u al Basarabiei îşi începe în chip fericit activitatea publicistică pentru cunoaşterea vieţii sufleteşti a fraţilor de peste Prut… Cu prietenească dragoste, G. T. Kirileanu.”

Tata avea atunci 25 de ani. În plicul scrisorii se află şi o ciornă de răspuns, în care, pe lângă mulţumiri, precizează:

„Alături cu bucuria, am avut şi regretul că am cules numai o parte din versuri şi nimic din creaţiile poporului în proză şi mai adaugă: Neîntrerupt apoi mă gândeam despre lucrările mele în viitor, înaintea ochilor vedeam diferite titluri de lucrări, coperte mai mari şi mai mici, scoarţe şi chiar culorile lor…”

Dar voia Domnului era alta. În 24 decembrie 1929, G. T. Kirileanu, în afară de faptul că îl informează că D. B. a fost numit în postul de subşef de birou la Cancelaria Sf. Sinod, pe ziua de 1 ianuarie 1930, de către P. S. Mitropolitul Pimen, cu avizul favorabil al pr. Tit Simedrea, adaugă la sfârşitul scrisorii că lucrarea a fost premiată de Fundaţiunea „Regele Ferdinand I”.

Scrisorile din această perioadă, primite de tânărul teolog de la dl. Kirileanu şi de la pr. Nae Popescu, sunt impresionante prin dragostea şi grija, uneori îmbinate cu uşor umor, care se desprind din rândurile lor.

G. T. K. intervine pentru reducerea unei amenzi, provenite, probabil, din neplata la vreme de către mama bătrână a unor impozite la Administraţia Financiară, şi adaugă: „Cred că te-ai liniştit şi asupra celorlalte chestii de care ne-ai vorbit. De-o fi ceva, mai suntem şi noi pe-acolea! Cu prietenească dragoste…”

Părintele N. Popescu îi răspunde la o scrisoare în care se plângea că suferă de dureri de gât: „Pentru o răguşeală să te îndoieşti de vindecare?! Puţin credinciosule! Pentru tinereţe răsare mereu soarele şi înfloresc florile şi cântă păsările …Să nu te preocupe gândul că n-ai lucrat nimic în vara aceasta. Închipuie-ţi că a fost vacanţă … Am vorbit cu Dl. Kirileanu, care zice, ca şi mine, că să fii liniştit în privinţa sarcinii date de Fundaţie. Fă-te sănătos … şi atunci vom vedea ce planuri mai ticluim. Dacă va trebui să dai ceva la Fundaţie, spre fi nele anului, apoi sunt de părere să înaintezi cercetările din biserici făcute anul trecut. Va fi de ajuns să dovedească râvna Dtale pentru cercetări istorice… Tinereţea nu trebuie să socotească anii; socoteala anilor este treaba noastră, a celor cu argint în plete. Tare m-aş bucura să aflu că eşti vesel. De-aş avea vreme, aş veni prin Basarabia şi aş ajunge la Rezeni, dar mi-e teamă că preoţii din Chişinău mă dau afară din Cămin, că domnişoara din Ialoveni spune că n-are cai de poştă, iar domnişoara din satul vecin mă salută, mâncând seminţe de floarea soarelui, cu graţioase expresii: „Ce ai dracului sânteţi voi ţiganii din Rumânia!” De când ai plecat, n-am mai citit o boabă în ruseşte. S-auzim de bine …”

Activitatea publicistică, în afara unor articole publicate în revistele la care lucra – de pildă, „Biserici în Moldova de răsărit”, „Documentele Râzenilor” etc. – a fost neobosită în cronica internă (diferitele evenimente: congrese, sărbătoriri, comemorări), cronica externă (evenimentele bisericeşti, cele mai importante din ţările vecine sau mai depărtate: Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Finlanda, Coreea etc.), recenzii, note bibliografi ce de teologie exegetică, sistematică, istorică, istoria religiilor.

Odată cu ocuparea postului de consilier al Eparhiei Bălţi – Hotin, s-a implicat tot mai mult în viaţa culturală şi, mai ales, religioasă a judeţelor nordice ale Basarabiei. Când nu era „pe teren”, prin parohiile săteşti, era de dimineaţă până seara la Episcopie, încât familia abia îl vedea seara târziu, iar duminica participa la slujba arhierească de la catedrala din Bălţi. Corespondenţa bogată din anii 1937-1944, cu întreruperea din anul 1940-1941, atestă relaţii multiple cu preoţii din satele şi târgurile din judeţe, schimburi de cărţi şi reviste, colaborări reciproce cu publicaţiile din alte părţi – de la Chişinău, de exemplu.

Colaborează la revistele „Misionarul”, „Apostolul”, „Însemnări creştine”, face corectură, tehnoredactare, publică articolele preoţilor din eparhia sa, scrie recenzii la „Biserica basarabeană”, înlesneşte schimburile cu revista „Arma cuvântului”, răspunde la solicitările pentru diferite volume care urmează să apară în diferite oraşe ale Basarabiei.

Elena Teodoreanu – Fiica Părintelui / Fericiţi Cei Prigoniţi

Sursa orginală spre descărcare PDF cu mai multe mărturii – Revista Akademos a Academiei Moldovei, nr. 3 (30), septembrie 2013, pp. 99-107

Alte surse: Ziarul Lumina – Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă

Preluare: MĂRTURISITORII

Despre Incendiul de la Biserica Sf. Nicolae – Buzeşti:

1992. Un incendiu, o biserică (SF. Nicolae), o icoană

Era spre iarna lui 1992. Doi hoţi, doi ţigani au intrat, într-o noapte, în biserica Sf. Nicolae, din strada Buzeşti, şi au furat mai multe icoane. Dar nu s-au mulţumit doar cu asta, ci au mai şi dat şi foc bisericii. Focul a mistuit biserica şi odată cu ea, şi toate valorile dinăuntru. Nu mai ştiu cine s-a ocupat de subiect, la mine în redacţie, eram la România liberă . Două zile mai târziu, prietenul meu, Pascal Ilie Virgil, fotoreporter la acelaşi ziar, cu care  tocmai fusesem într-o primă incursiune pe frontul yugoslav, m-a întreabat dacă vreau să merg cu el să degajăm resturile care au rămas în urma incendiului. Nu am şovăit nicio clipă. Ni s-a alăturat şi Ion Ciochină, revoluţionar şi ziarist independent, şi încă un tip, al cărui nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc.

Timp de trei zile ne-am luptat cu grămezi uriaşe de moloz fumegând, cu bârne şi grinzi de lemn, cu cenuşa, cu toate resturile care rămăseseră după incendiu. Abia după ce am terminat am realizat ce făcusem. Nu m-aş fi crezut în stare de un asemenea efort intens. Am simţit, atunci, că doar pentru că muncisem acolo, într-un loc sfiinţit, am avut acea putere. La un moment dat, într-una din acele zile, am găsit în cenuşă o icoană de argint, cât palma, arsă în foc. I-am arătat-o părintelui, dar acesta mi-a spus să o păstrez. De atunci am ţinut-o tot timpul pe birou, acasă, în faţa mea.

PS: Pascal nu apare in poze. El le-a făcut. La lopată, eu, cu roaba, Ion Ciochină.

Autor: Cristian Botez

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON