Marele Sociolog Anton Golopenţia, unul dintre primii martiri desemnaţi membri post-mortem ai Academiei Române (+9 septembrie). Mărturii şi Video cu fiica sa, Sanda Golopenţia

Marele sociolog și statistician Anton Golopenția (1909-1951), prieten al lui Mircea Vulcănescu, a fost ales ca Membru Post-Mortem al Academiei Romane în sesiunea din 30 iunie 2017, alături de Părintele Nicolae Steinhardt şi fostul deţinut politic Ion Jovin. Votul Adunării Generale pentru alegerea lui Anton Golopentia a fost acordat în unanimitate.

Anton Golopenția (12 mai 1909, Județul Caraș-Severin – 9 septembrie 1951, închisoarea Văcărești) a fost un sociolog și geopolitician român, unul din fondatorii școlii românești de geopolitică. A fost o personalitate științifică complexă, licențiat în Drept și Filosofie, cu doctoratul obținut în Germania, unde primise o bursă și unde a intrat în contact cu lucrările geopoliticienilor germani. În perioada 1947 – 1948 a ocupat funcția de director general la Institutul Central de Statistică.

A colaborat cu Dimitrie Gusti la elaborarea de studii de sociologie și filozofie. Tot sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopenția a turnat, împreună cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931). A fost unul din membrii fondatori ai revistei Geopolitică și geoistorie. Din punctul său de vedere, geopolitica este știința are studiază potențialul statelor și dinamica schimbării mediului geopolitic. În opinia sa, geopolitica trebuie să fie un fel de meteorologie politică.Sociologul Anton Golopenţia şi folclorista Ştefania Cristescu, părinţii doamnei Sanda Golopenţia, s-au cunoscut la Cornova, în timpul campaniei monografice întreprinse de profesorul Dimitrie Gusti.

Vorbind despre “proiectul polifonic”, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum al Universităţii de Vest din Timişoara, doamna Golopenţia a descris importante etape ale structurării volumului “Ultima carte”. Mărturia este cutremurătoare:

“Totul a început cu două scrisori întârziate: una către Ştefania Golopenţia, soţie, şi cealaltă către doi copii: subsemnata, de 11 ani, şi Dan Golopenţia, de opt ani pe atunci. Tatăl meu, arestat ca martor în Procesul Pătrăşcanu, le scrisese într-un moment, în anul 1951, în care-i devenise clar că, prins în angrenaj, nu va mai ieşi viu din închisoare. Tratat ca «duşman al poporului» şi deprins să cântărească lucid situaţiile, îi va fi fost clar şi că scrisorile acestea, deşi scrise conform «codului» tolerat, nu ne vor fi transmise câtă vreme trăieşte. Îmi imaginez însă că a nădăjduit ca, la moartea lui, ele să ne fie înmânate. Oricum, aşa cum pusese în declaraţii, ca într-o sticlă aruncată în mare, tot ce dorea să transmită pentru mai târziu, scriind şi jucând o ultimă carte, «urma alege» e dictonul care revine de mai multe ori, atunci când vorbeşte despre sine în cele 18 luni de închisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite să ne spună  regretul că nu va mai apuca să-şi arate dragul pentru noi trei şi nici să ne ajute în lupta pentru viaţă, pe care o presimţea grea, sau să ne treacă ceva din ce ştia ori simţea, aşa cum se bucură să o facă orice părinte. Scrisoarea către ea, Ştefania Golopenţia nu a primit-o niciodată.

Scrisoarea noastră ne-a parvenit, mie şi fratelui meu, la peste 40 de ani distanţă, când am ajuns să citesc în anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al Procesului Pătrăşcanu şi, într-o bună zi, în cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, «Sanda şi Dănuţ, dragii mei». Cum, la fel cu viaţa noastră din acea perioadă, repertoriată de filatori-cronicari, care nu s-au mulţumit să noteze, în ture, ce face Anton Golopenţia, ci ne-au inclus în istorisire şi pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne aparţin doar în parte, le-am publicat, printre celelalte declaraţii, în volumul pe care l-am intitulat «Ultima carte», unde sunt cuprinse toate declaraţiile în anchetă date de Anton Golopenţia. Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărţile mele», spunea tatăl meu şi, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcţiona doar ca o încurajare şi un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost şi ne-a fost refuzat, scrisă de un om pe care «patria», aşa cum s-a definit ea în anii 1950, îl suprimase brutal, deşi toată truda lui de om fără vacanţe, fără agoniseală şi fără carieră fusese pusă în slujba României cu competenţă şi autenticitate, fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat (…).

Toate erau bune şi frumoase, dar o rugăminte adia în fraza deschizătoare de drum, dincolo de ce pusese în ea tatăl meu, complicată şi adâncită de ani răi care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuţi în răutatea lor de neînţeles. Aşa că am început cu ce era vizibil. Şi m-am uitat în ceea ce înţelegeam că a fost trăit, în ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a ţine în mână un stilou, chiar dacă cerneala era din ce în ce mai apătoasă. În anii 1950–1951, cei arestaţi ca martori îşi scriau  încă singuri declaraţiile, primeau, după «interogare» hârtie şi cerneală şi puneau pe hârtie ce reieşise din convorbiri. Iar Anton Golopenţia şi-a scris declaraţiile cu grijă vizibilă, cu, în surdină, bucuria de a scrie şi a citi ce a scris, a cărei lipsă a fost pentru el fatală în aceeaşi măsură cu privaţiunile şi agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa roşie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spaţiu de detenţie, m-am simţit trăind fără lumină şi fără semeni în celule cavou şi am transcris la calculator, de una singură, ceea ce a devenit volumul «Ultima carte». Lucrând, mă uitam la textele care înlocuiseră cărţile în timpul celor 18 luni de închisoare şi agonie. Nu numai la declaraţiile lui Anton Golopenţia, ci şi la declaraţiile altor funcţionari de la Institutul de Statistică, cu care fusese confruntat. La declaraţiile, apoi, ale altor oameni incluşi în snopul Lotului Pătrăşcanu. Am vrut după aceea să aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Şi volumul «Ultima carte» creştea pe măsură, devenea polifonic, aşa cum au fost, în anii aceia, locurile în care s-a suferit şi s-a murit fără rost, istovindu-se din nou o putinţă de închegare românească”. (Jurnalul Naţional)

Prefaţă la “Ultima carte” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001)

A scrie despre sau în închisoare

de Prof. Dr. Sanda Golopentia

(…) Paginile de fata nu sunt pagini despre închisoare, ci pagini scrise în închisoare. Ele însumeaza declaratiile în ancheta scrise de Anton Golopentia începând cu a doua zi dupa arestare (care a avut loc la 16 ianuarie 1950) si sfârsind cu data de 26.5.1951, care premerge cu trei luni si jumatate moartea autorului, survenita la 9 septembrie 1951. Cartea aceasta nu se încheaga asadar, prin naratiune, în jurul vocii libere a lui A.G., ci rezulta din cazna unui dialog impus, în care “autorul” raspunde la întrebarile altora iar raspunsurile sale sunt acerb negociate în versiuni orale succesive înainte de a fi puse pe hârtie. Cititorului, pe buna dreptate nestiutor, îi amintim ca foile si cerneala necesare redactarii unei declaratii îi erau date detinutului numai dupa ce, în urma interogarii orale, se considera ca s-a ajuns la “rezultate” consemnabile sau, în mod exceptional si dupa cereri repetate, spre a scrie declaratii de completare, memorii etc. Deseori, si A.G. a vorbit despre asta, recuzitele scrisului veneau în acest ultim caz prea târziu, dorinta de a întregi cele spuse disparuse si partea aceasta “mai libera” a rostirii reintra în virtualitate.

În parte, si din ce în ce mai mult pe masura ce A.G. înainteaza, prin umilire si tortura, spre istovire, boala si moarte, anchetatorii devin “co-autori”, punându-i în gura enunturi auto-incriminatoare prin care se declara “dusman al poporului”, faptuitor al unor “acte dusmanoase împotriva Republicii”, pasibil de condamnare la moarte sau cere sa lucreze în mina ori la Canalul Dunarea-Marea Neagra etc. Departe de a “supralicita”, pasaje de acest tip i-au fost sugerate lui A.G., ca si altora, la care ele revin obsedant. Le-am întâlnit si reîntâlnit parcurgând volumele dosarului 40.002, au vorbit de altfel despre “recomandarile” de acest fel ale anchetatorilor si altii, între care H. Zilber:

Fiecare dintre noi se întâlneste o data în viata cu moartea, ca gradinarul din povestea persana, si fiecare fuge la Ispahan unde [ea îl] asteapta. Oamenii se nasc cu posibilitati multiple si le realizeaza haotic, pâna vine o zi când un fapt, poate divers, pune pecetea destinului. Din ziua aceea, nu mai exista scapare. Daca Nikolski n-ar fi vrut sa ma trimita la Canal, viata mea, poate si a altora, ar fi fost alta.

Faptul divers în viata mea se numeste Ceslanski, un fost functionar îmbracat în haine de maior de Securitate. Fusese însarcinat de Nikolski sa-mi faca formele de trimitere la Canal. Rasfoise dosarul si, de buna credinta, îmi spuse: “Eu trebuie numai sa te expediez de aici. Din curiozitate, am citit dosarul. Nu contine nimic. Degeaba nu te tine însa partidul aici. Probabil ca ai facut ceva. Ei nu se înseala. Îti propun o cale noua. Fa-ti o autocritica.” Pe vremea aceea, pentru prima oara dupa 23 August 1944, se purta mult noua spovedanie. Multi au luat-o în serios. Printre prosti am fost si eu [?] (p. 60-61).

A departaja cu atentie ceea ce apartine discursului anchetatorilor de ceea ce apartine discursului firesc al celui anchetat e o operatie delicata, care impune lectura de ansamblu a textelor produse în detentie si în libertate (mai cu seama atunci când cel arestat practicase scrisul, cum e cazul lui A.G.). Aceasta operatie se cere însa asumata de editori, ea este obligatia morala a tuturor celor care încearca sa-i ghideze pe cititorii de astazi prin hatisurile întunecate ale epocii de care vorbim. Am încercat sa-i raspundem prin note atent însotitoare a caror lectura în paralel este, într-un volum de felul celui pe care îl prezentam cititorilor, mai necesara ca oricând, caci ele compara declaratii succesive ale lui A.G. cu declaratiile altora, spusele arestatilor cu spusele anchetatorilor, faptele reale cu scenariile construite de autoritati, scrisul liber cu scrisul în detentie etc.

Initiativa de a da statut de carte declaratiilor în ancheta ale lui A.G.

Daca ar fi iesit viu din închisoare, e putin probabil ca Anton Golopentia si-ar fi scris vreodata memoriile. Discret si tacut cu privire la sine, el ar fi pastrat în adânc chinul anilor sai neliberi, cum au facut-o atâtia altii. Gestul de a-si publica integral declaratiile e si mai improbabil. Din câte stiu, de altfel, nimeni nu l-a savârsit pâna acum.

Initiativa de a da statut si circulatie de carte declaratiilor în ancheta ale lui A.G. si durerii lor îmi apartine. Am actionat în spiritul ei timp de aproape trei ani, traversând perioade de îndoiala grea. Cine dintre noi si-ar vrea expuse gândurile macinate pe care, mai norocosi, ni le-am spus doar noua însine interior, oferindu-le rar ascultarii unor oameni apropiati si, chiar în asemenea cazuri, regretând-o aproape instantaneu. Solitar si complex, Anton Golopentia nu practicase decât în scrisori-dar confesiunea, în anii sai de adolescenta, si atunci abordând o singura fateta a existentei, cu masura si seninatate. Or iata ca, la vârsta de patruzeci de ani, dupa ce muncise ca putini altii în cadrul Institutului Social si apoi al Institutului Central de Statistica, dupa o demisie fortata din postul de Director General al celui din urma si un an de somaj, A. Golopentia este supus, pe durata a aproape douazeci de luni, la chinul analizelor autocritice si al declaratiilor monoton reiterate pe care acest volum le aduce, fara a-l cruta, în fata cititorilor.

Cauzele care m-au împins la gestul de fata sunt greu de pus în cuvinte potrivite.

Prima, si cea mai importanta, este aceea de a face cu neputinta transformarea în fapt “natural”, banalizarea celor petrecute prin nararea lor la persoana a treia: un individ a fost arestat, va fi avut niste culpe si a murit în cursul anchetei.

A doua cauza este reprezentata de numarul masiv de afirmatii neadevarate colportate în clara cunostinta de cauza de o serie dintre institutiile si oamenii implicati direct în anchetarea si moartea lui A.G. Cum unele dintre aceste afirmatii au început sa fie puse în circulatie, fiind socotite adevarate (caci era si ramâne în continuare greu de imaginat ca o institutie emite acte false cu privire la propria ei functionare), se impunea sa-i fie dat cuvântul, dincolo de moarte, celui pe care asemenea afirmatii continua sa-l lezeze de dreptul elementar la adevar.

A treia cauza este reprezentata de faptul ca declaratiile reproduse aduc pâna la noi cotidianul nemijlocit al anchetelor din închisorile politice ale S.S.I-ului, M.A.I.-ului si D.G.S.P.-ului de la începutul anilor 1950, pe care A.G. s-a straduit sa le înteleaga, în care a cautat, asa cum o facuse toata viata, sa descopere partea de învataminte, fara înversunare, cu buna credinta deschisa si urât înselata.

Citiţi şi: ROMÂNII DE LA EST DE BUG. Cu Sanda Golopentia si Andrei Vartic despre lucrarea fundamentala a sociologului-martir Anton Golopentia. STUDIU DOC

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON