”Tu ești, Maica Domnului?” – ”Eu sunt, fii liniștit, tu n-ai să mori în închisoare”. Aparițiile Maicii Domnului, grabnic ajutătoarea deținuților politic, în celulele temnițelor bolșevice

“Arestat, am ajuns la Securitatea din Pitești, la sediul de pe stada Egalității. A urmat ancheta, groaza grozăviilor. Ancheta a durat aproape două luni și a fost de o cruzime de neimaginat. (…)

Într-o noapte, după bătaie, deși în chinuri cumplite, la rugăciunile mele, Maica Domnului mi-a trimis somnul. Târziu în noapte, m-am trezit mișcat. Crezând că-i gardianul, am întrebat: ”Ce e, domnule gardian, iar mă iei?” Am deschis ochii și, în semiîntunericul celulei, am văzut o nimfă.

”Tu ești, Maica Domnului?”, am întrebat cu voce stinsă. Mi-a răspuns cu glas de dincolo de pământ, cu palma pe fruntea mea: ”Eu sunt, fii liniștit, tu n-ai să mori în închisoare și situația ta se va lămuri pe 4 martie”. ”Maica Domnului, Maica Domnului”, am îngăimat eu înlăcrimat, întinzând brațele, dar ea a dispărut înălțându-se la Cer, de unde venise.

Arătarea Maicii Domnului a fost salvarea mea, nu numai de la Pitești, ci și din iadul de la Aiud unde am contractat două congestii pulmonare, atac galopant, febră peste 40 de grade și nu se dădea măcar o aspirină. M-am întâlnit cu câte o aspirină de fiecare dată, tot printr-o minune, tot datorită Maicii Domnului, spre uimirea tuturor deținuților.

Vă rog mult, stimații mei cititori, nu zâmbiți. Nu sunt un mistic, iar chinurile nu-mi anulaseră luciditatea.

Imploram pe Dumnezeu zi și noapte, să mă scape de aceste fiare. Pe 25 septembrie 1948, am fost transferat la penitenciarul Craiova, iar pe data de 4 martie 1949 am fost judecat și condamnat de către Tribunalul Militar Craiova, la 6 ani închisoare corecționară. N-am avut drept la avocatul apărării, sentința fiind dată în aceeași zi, 4 martie 1949. Parcă o aud pe Maica Domnului: ”Situația ta se va lămuri pe 4 martie”.

Nicolae Enescu – Memoria lacrimei, Ed. Pământul, Pitești, 2007, pp. 19-22, preluare de la FericitiCeiPrigoniti / Ortodoxia Tinerilor

Citiți și: Din scrisorile deţinutului Valeriu Gafencu către familie: “Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste”. Ultimele cuvinte: “Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa!”

Nicu Popescu Vorkuta – Omul la care a venit Maica Domnului în celulă. Minunea din sediul KGB de la Lubianka şi fotografii din Gulag (30 iulie 1918 – 16 septembrie 1999)

Libertatea s-a născut în închisoare. Mama ei, Iuliana Preduţ Constantinescu, a plecat la Ceruri acum 15 ani. Teribila istorie a unui familii de martiri şi o minune cu Maica Domnului îndoliată în celulă la Văcăreşti – SPERANŢE ÎNCĂTUŞATE

Despre autor și lucrarea sa, mai jos:

Memoria lacrimei

Nu cred că greşesc dacă voi înscrie această lucrare în ciclul de volume având ca subiect deţinuţii politici de pretutindeni, între care „Fenomenul Piteşti” (Virgil Ierunca), „Morminte vii” (Nistor Chioreanu), „Coborârea în iad” (Neculai Popa), „Tragedia Piteşti” (Constantin Merişca), „Et Ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud” (Viorel Gheorghiţă), „Experimentul Piteşti” (Traian Popescu) etc.

Memoria lacrimei” este o carte închinată suferinţei omeneşti şi aparţine profesorului nonagenar Nicolae Enescu, care-şi narează patimile întinse pe parcursul întregii sale vieţi. Dar nu numai ale sale, ci şi ale multor altora, elite ale vieţii culturale, politice ori militare româneşti interbelice – precum Istrate Micescu, Nichifot Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Eminescu, generalii Mociulschi şi Carlaonţ – pe care avea să-i întâlnească în închisoarea de la Aiud.

Avem în faţă o lucrare „grea”, dar nu la propriu, prin numărul celor 154 de pagini, ci prin mesajul său. Scrisă cu multă naturaleţe şi într-un limbaj uşor de înţeles, cartea se lasă însă greu dusă la capăt, oferind o lectura nu tocmai uşor de „digerat”.

Dacă era necesară apariţia sa? Răspunsul este categoric DA. Personal, cred că orice carte editată e binevenită, pentru că reprezintă opinia unui om şi acest lucru trebuie respectat. Efortul autorului, ca la venerabila vârstă pe care o are să dea naştere unei astfel de lucrări, înghiţind încă o dată lacrimile sărate şi amare ale unei dureroase întoarceri în timp, este mai mult decât lăudabil.

Structurată în patru părţi – Memoria lacrimei, Familia, Despre Nicolae Enescu, Addenda – cartea impresionează cel mai mult prin caracterul tulburător în care autorul îşi descrie propria viaţă, având o copilărie chinuită, o adolescenţă plină de lipsuri, o tinereţe şi maturitate cu multe suferinţe şi nedreptăţi.

Mărturisesc că emoţia provocată de parcurgerea acestei lucrări mă stăpâneşte şi în aceste momente, când scriu rândurile de faţă şi deşi ar părea neortodox, voi apela la fragmente alese din cartea autorului pentru a vă înfăţişa o realitate, dură, crudă, născătoare, în mod paradoxal, de sentimente înălţătoare.

Copilăria, adolescenţa, prima tinereţe :

Naşterea mea (…) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare ce avea să mă aştepte pe pământ? (…)”.

Murind tata, a pierit şi copilăria mea (…)”.

În fiecare sâmbătă veneam de la Vâlcea, să-mi văd mama (…) Drumul, 25 de km, îl făceam pe jos (…) Mama era cu gheata mea în mână şi se uita prin ea: «Cum să nu plâng? Nu mai ai pingele! Calci direct pe pământ! » (…)”.

Studenţia mea a fost o perioadă de mari lipsuri: nu aveam casă, nu aveam masă, nu aveam cu ce să îmi cumpăr cursuri. Dormeam prin sălile de aşteptare ale Gării de Nord, pe la colegi, mâncam la cantina şomerilor (…) În sala de curs nu mă dezbrăcam pentru că zdreanţa de pardesiu acoperea alte zdrenţe: haina şi pantalonii (…)”.

Păcatul”

Ajunşi acasă (…) percheziţia a continuat în podul casei unde au găsit opt arme: 4 carabine şi 4 arme de vânătoare. Le strânsesem pentru partizanii din Munţii Argeşului (…)”

Calvarul

De la Craiova m-au transferat la Aiud [anagramat IADU sau IUDA – n.r.]. De la Piteşti la Aiud era ca din iad în iad. Cei şase ani de închisoare de aici au fost ani de tortură, aici am primit bătăi la tălpi, lovituri de cravaşă, de pumni, de bâte, de bocanci, celule strâmte, fără geamuri, numite «neagra», celule cu apă pe jos, foamete, frig, boli, lipsa medicamentelor, oameni-schelete, muribunzi, cinci morţi pe zi, cadavre aruncate în tomberon şi răsturnate în groapa comună, sulă înfiptă în tălpi pentru a se verifica decesele (…)”.

Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri (…) Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele; poeziile lor ne-au ţinut de foame (…).

«Sărac sunt, Doamne sărac…

Sărac în celulă, sărac întru toate.

Lihnit sunt şi foamea mă taie:

Vreau sâmburii ce-ţi cad de la masă,

Vreau tot ce arunci la gunoaie»

(Radu Gyr)

Eram la a doua congestie [pulmonară –n.r.]. Slab, foarte slab, de şoldurile mele puteai să agăţi câte o traistă. Numai Dumnezeu şi rugăciunile închinate Lui m-au ţinut în viaţă (…)”.

Şi era nevoie de amândouă: de poezie şi de rugăciune. Nici un menajament, nici o alinare; brutalizări dincolo de închipuirea umană, chiar în faţa muribunzilor. Exemplul „verdictului” dat de Lulu, ofiţerul politic de la Aiud, lui Istrate Micescu, aflat pe patul de moarte „Eu ştiu ce ţi-ar trebui ţie, mă banditule, patru scânduri [nu medicamente – n.r.]. Şi-o să ţi le dăm în curând.” este mai mult decât grăitor.

Viaţa de după calvar…

avea să fie şi e ea o luptă continuă cu un sistem care nu putea aprecia oameni precum Nicolae Enescu. Eliberat de la Aiud la 28 aprilie 1954, după „numai şapte ani”, cum însuşi va spune mai târziu (raportându-se la Corneliu Coposu), avea să ia drumul Bărăganului pentru a putea să-şi ajute familia rămasă acasă la Curtea de Argeş. Urcând treptele ierarhice ale noii orânduiri, de la îngrijitor de porci, şef de atelier de împletituri (comuna Mănăstirea – Bărăgan), ziler şi culegător de fructe, la Curtea de Argeş, unde revine în anul 1965 – fiind considerat ca „irecuperabil” pentru învăţământ – , apoi muzeograf la Muzeul Orăşenesc, profesor de limba română la Seminarul Teologic şi de limba franceză la Liceul Teoretic „Vlaicu Vodă”, ajunge, in cele din urmă, pensionar „cu drepturi depline”: „Pensia mea ca profesor (…) 1.126.500 lei, şi asta în urma unei majorări”.

Concluzia: o viaţă de om aşa cum a fost, cupă de venin băută până la fund. Nimic mai adevărat: „Naşterea mea (…) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare ce avea să mă aştepte pe pământ? (…)”.

Cinste autorului pentru efortul său, cinste celor care au făcut posibilă apariţia acestei lucrări: Ionel Cristescu-Muşăteşti, Dumitru Augustin Doman, Ghorghe Păun şi în special Jean Dumitraşcu – neobosit promovator al culturii autentice în toate formele sale.

Narcis Gherghina

Cei interesați în procurarea cărții se pot adresa în scris : Centrul Cultural Pitesti, Casa Cartii, Pitesti, Jud. Arges. Contact Internet: centrul-cultural-pitesti.ro

Se sting veteranii rezistenţei anticomuniste…

În ajunul Crăciunului lui 2009, venerabilul prof. Nicolae Enescu a fost internat în spital. Rămăsese o mână de suflet chinuit de boli, suferinţe şi amintiri dureroase adunate în peste 94 ani de viaţă… S-a luptat până la capăt cu Moartea care, într-un final l-a răpit vieţii în noaptea de 30 spre 31 decembrie 2009, din mijlocul celor dragi. Vestea trecerii sale într-o lume mai bună a întristat inimile multora dintre cei care l-au cunoscut şi preţuit…

Un asasinat politic l-a lăsat orfan

Nicolae Enescu a deschis ochii asupra lumii noastre în 4 iulie 1915, la Tigveni, pe Valea Topologului, în casa unui intelectual al satului. Peste ani avea să se mândrească din plin cu localitatea natală, şi nu atât pentru că fusese poate primul sat electrificat din România interbelică, graţie străduinţelor fostului general Gabriel Marinescu, ci pentru că de acolo îşi găsise Caragiale sursa de inspiraţie pentru drama “Năpasta”, scrisă la Căpăţâneni în casa lui Ştefănescu, întemeietorul Operei Române. Om al pământului, tatăl său ajunsese deputat ţărănist în România Mare şi, după ce vorbise la o întrunire politică în actualul Parc Nevers, din Curtea de Argeş, fusese rupt în bătaie de haidamacii puşi de adversarii politici. “Niţă birjarul l-a adus pe tata acasă, la Tigveni, mai mult mort decât viu. Medicul care l-a îngrijit a fost un ticălos, care l-a băgat în mormânt, după cum am aflat peste ani… Când l-am îngropat pe tata, au venit de la Bucureşti destui fruntaşi ai partidului, care s-au angajat în faţa trupului neînsufleţit să mă ajute să răzbat în viaţă. Apă de ploaie au fost vorbele lor, căci singurul ajutor l-am avut de la biata mama, care şi-a rupt de la gură ca să pot merge mai departe la învăţătură. Totdeauna ea a considerat că are datoria faţă de memoria tatei de a nu mă lăsa fecior la boi, la plug – cum spunea un cântec bătrânesc”, povestea prof. Enescu la anii amurgului vieţii.

Student sărac în micul Paris, capitala României Mari avea un farmec aparte şi o faimă de invidiat în epocă. Arhitectura clădirilor sale, boema artistică, valoarea culturală şi alte amănunte complementare îi aduseseră supranumele de micul Paris. Nicuşor Enescu, adolescentul venit de de pe meleaguri argeşene, a descoperit în Bucureşti o lume fascinantă, care-i oferea surprize la tot pasul. Acea perioadă, păstrând proporţiile, poate fi considerată comparabilă pentru noi cu aceea a iluminismului francez. Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Nae Ionescu, filozoful care-i ţinea pe aproape pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica, juriştii Istrate Micescu şi Take Ionescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Camil Petrescu, George Vraca, Teatrul Cărăbuş şi Constantin Tănase, Gică Petrescu, Maria Tănase, Zavaidoc – sunt numai câteva nume reprezentative din caruselul capitalei acelor ani.

Nicolae Enescu, patriot şi naţionalist prin educaţie şi convingeri, a fost alături de colegii care sprijineau candidatura lui Istrate Micescu împotriva celei a unui evreu la şefia baroului bucureştean. Datorită tulburărilor iscate, a fost exmatriculat din facultate şi s-a înscris la Litere, absolvind după câţiva ani grei, pentru a ajunge profesor la “Vlaicu”, în fosta Cetate de Scaun a Argeşului. Aici s-a căsătorit cu dragostea sa, Margareta, fiica preotului ctitor al Bisericii “Sf. Gheorghe”, talentată profesoară de canto. După ce inima îi sângerase în anul de jale 1940, când ultimatumul sovietic răpise României Basarabia şi nordul Bucovinei, iar apoi Diktat-ul de la Viena nordul Transilvaniei, cedat horthyştilor unguri, 30 decembrie 1947 i-a schimbat definitiv cursul vieţii.

De cealaltă parte a Estului Europei

Abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea republicii populare române a desăvârşit opera de subjugare a ţării comuniştilor supuşi Moscovei şi tătucului Stalin, potrivit înţelegerii oneroase cu Churchill de împărţire a zonelor de influenţă în Europa. Guvernul cozilor de topor impus de baionetele Armatei Roşii după 23 august 1944 a falsificat cinic rezultatul alegerilor din noiembrie 1946, l-a alungat pe rege şi a instaurat dictatura proletară. Cartea “Memorii din ţara sârmelor ghimpate”, scrisă de Cicerone Ioaniţoiu la Paris, peste ani, zugrăveşte din plin acele vremuri de care ar trebui ca mulţi să se ruşineze.

Profesorul Nicolae Enescu s-a alăturat rezistenţei anticomuniste de pe râurile Topolog şi Argeş, conduse de către avocatul Dumitru Apostol, ruda soţiei sale. Trădat, a fost arestat de securişti în 1948, din clasa unde le vorbea elevilor despre Eminescu, pentru a cunoaşte infernul puşcăriilor şi lagărelor de exterminare organizate pe model bolşevic. Programul de desnaţionalizare stalinist dezlănţuise teroarea împotriva elitei româneşti, pe principiul “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi trebuie să piară!” De pildă, în sinistra puşcărie de la Sighet au fost întemniţaţi politicieni de frunte, cărora ţara le datora enorm: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Alexandru Lăpedatu, Gheorghe Leon, Constantin Argetoianu, Ioan Gigurtu, Constantin Dinu Brătianu – ca să pomenim numai câteva nume de lideri de partide sau foşti miniştri. Universul concentraţionar românesc a fost cel mai cumplit din tot lagărul comunist, cuprinzând sute de închisori şi locaţii de exterminare, de azile pshiatrice şi lagăre de deportare amplasate strategic pe tot cuprinsul ţării, de la Piteşti la Jilava, de la Craiova la Aiud, de la Parta Albă la Râmnicu Sărat, îngrăşând pământul răbdător cu mii de gropi comune în care au fost aruncate trupurile martirilor neamului românesc, care au îndrăznit să se poziţioneze de cealaltă parte a Estului Europei…

Învierea din morţi

Prof. Nicolae Enescu şi cei ca dumnealui au pătimit prin puşcării ca şi primii martiri creştini, suferind bătăi şi torturi greu de imaginat acum, născocite de minţi bolnave. În anchetele de la Securitatea piteşteană a fost rupt în bătaie pentru cele 8 arme găsite în podul casei sale de lângă “Vlaicu”, pentru că nu şi-a trădat complicii. Punctul culminant a fost regizarea execuţiei sale în padurea de la Trivale, când a leşinat de spaimă la declicul armei lipite de capul său… A urmat Jilava şi procesul de la Craiova, unde a fost condamnat la ani grei de temniţă. Acolo l-a întâlnit pe Corneliu Coposu, căruia i-a dat cumplita veste a asasinării avocatului Dumitru Apostol. Periplul său prin puşcării a durat vreo 7 ani, timp în care moartea i-a dat mereu târcoale, dar pe care a ocolit-o cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unor oameni adevăraţi, ca Marin Piţigoi, tatăl fostului deputat ţărănist Barbu Piţigoi. În puşcărie a aflat de naşterea fiicei sale, Cătălina, într-un mod care ţine mai mult de poveste. A fost alături de Mircea Vulcănescu, martirul care le-a cerut cu limbă de moarte celor cu care a împărţit pătimirile: “Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!” I-a vegheat în celulă ultimele clipe lui Istrate Micescu, şi-a tras puterea din poeziile lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr şi din pildele de curaj date de oameni care merită acest titlu scris cu majuscule. “Azi noapte mi-a intrat Hristos în celulă. Oh, Doamne, ce înalt şi trist era Crist…” – recita şi după 50 ani prof. Enescu aceste versuri scrise cu lacrimi de sânge… Scăpat dintre zidurile temniţei, prof. Nicolae Enescu a schimbat torturile fizice cu cele psihice, într-o lume pe care n-o mai recunoştea şi care îl respingea ca pe o fantomă a trecutului, stigmatizată şi ostracizată pentru credinţa sa.

Exil interior

Revenit la Curtea de Argeş, prof. Enescu şi-a găsit familia surghiunită într-o cămăruţă din casa destul de încăpătoare, pentru că restul acesteia era ocupat de chiriaşi trimişi de autorităţi. Cum avea domiciliu forţat în Bărăgan pentru următorii ani, nu şi-a făcut inimă rea, şi-a luat familia şi a plecat la o fermă unde a fost pus să îngrijească de porci. Au fost ani grei, mai ales după naşterea celei de a doua fiice. Lipsurile l-au silit să-şi vândă mare parte din dragele lui cărţi, a dat meditaţii pentru odraslele potentaţilor comunişti locali, dar a scos-o la capăt. În toţi acei ani s-a închis în sine, măsurându-şi fiecare cuvânt sau gest, pentru că se ştia supravegheat de securişti şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-şi lase familia singură.

Reîntors acasă, datorită dosarului de puşcăriaş politic, nimeni nu-l angaja. Ajuns în pragul disperării, a fost salvat de un comunist de omenie, Vasile Mohan, care l-a angajat la muzeu. Acolo a organizat întâlniri memorabile cu oameni de cultură ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Harry Brauner (marele folclorist cunoscut în puşcărie), Gheorghe Eminescu, nepotul “Luceafărului” şi alţii. Reintegrarea în normalitatea aparentă s-a realizat când a ajuns profesor la liceul din Corbeni, unde a ştiut să se facă iubit de elevi prin marea sa cultură şi omenie. Mai apoi a ajuns profesor la Seminar şi, cu completare de ore, la “Vlaicu”. A fost supravegheat permanent de Securitate până în ‘89 şi mulţi elevi ai săi l-au avertizat că primiseră misiuni în acest sens.

“Am iertat, dar n-am uitat!”

În 22 decembrie 1989, prof. Nicolae Enescu era în balconul primăriei. După câteva zile reînfiinţa PNŢCD Curtea de Argeş, strângând lângă dumnealui o echipă care în 1996 câştiga alegerile pentru postul de primar cu prof. Gheorghe Nicuţ. Obosit, bolnav şi dezamăgit după moartea lui Corneliu Coposu, pe care-l adusese şi la Curtea de Argeş, după 2000 s-a retras din politică, ocupând postul de preşedinte de onoare al PNŢCD. Deşi a rămas modest, nedorindu-şi mai nimic pentru el, după retragere numai o mână de prieteni i-au rămas aproape. În 2007, după trecerea în veşnicie a soţiei, cu sprijinul acad. Gheorghe Păun ne-a lăsat cartea-document “Memoria lacrimei”, în care face vorbire despre avatarurile trăite ca deţinut politic. “Te iert colonele de Securitate Cârnu, te iert maior Stăncilă, căpitan Zamfirescu, gardian Mayer – care m-aţi chinuit fără milă – te iert chiar şi pe tine, plutonier-major Stoica, deşi n-ai merita, căci mi-ai siluit mama cînd eram în puşcărie, vă iert pe toţi, dar nu uit nimic!”, a spus în repetate rânduri prof. Enescu şi a lăsat scris în cartea sa.

Pe ultimul drum l-au condus prietenii, ţărăniştii Cristian Mihăilescu şi Petre Hirică, fostul primar Gheorghe Nicuţ, care i-a dat în 2007 titlul de cetăţean de onoare al municipiului, fostul său elev Sandu Nichita, preşedintele AFDPR Argeş, fostul deputat PNŢCD Sergiu Rizescu, fiicele sale şi nepoţii Vlad (preot) şi Dan (student), ca şi strănepotul Ioan. Slujba de înmormântare s-a oficiat de un sobor de preoţi avându-l în frunte pe Nicolae Mărgăritescu, consilier al ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, absent din binecuvântate pricini. Prof. Nicolae Enescu s-a dus să-l întâlnească pe Corneliu Coposu şi pe alţi martiri ai neamului într-o lume mai bună.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Eva Adam, 27 ianuarie 2010, Argeşul de Nord

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON