Mărturii din Închisori: Cum a murit Mircea Vulcănescu

Motto: “Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales și filosofului Mircea Vulcănescu.” – Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric

Mircea Vulcanescu cu fiica sa SandraMircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud)

Mircea Vulcănescu s-a născut la 3 martie 1904 în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o în Bucureşti, gimnaziul la Iaşi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la cea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat în 1925 la Paris la studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care: Cuvântul, Criterion, Floare de foc, Familia, etc.

Din iunie 1935 a fost director general al Vămilor până în septembrie 1937, când a fost demis. Numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În anii următori a ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărarii Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.

După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit la postul de şef al Datoriei Publice, până la 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, “criminalii de razboi”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa. Moare la Aiud, in octombrie 1952.

Principalele opere ale lui Vulcănescu: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932); În ceasul al 11-lea (1932); Cele două Românii (1932); Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933); Războiul pentru reîntregirea neamului (1938); Înfăţişarea socială a două judeţe (1938); Dimensiunea românească a existenţei (1943).

Mircea Vulcănescu este “cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, “Erlebnis”-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian si logica lui Noica, omul care era la fel de “acasa” în D. Gusti (cultul organizării şi al eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică)” (cf. Permanenţe, dec 2002)

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregatirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947).

La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbracaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.(…) În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat pe jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, “Experimentul Piteşti“).

Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.  Transferat la Aiud, suferind de tuberculoză în stadiu avansat, asistenţa medicală ii este refuzată şi este băgat la Zarcă (unde erau cei mai “periculoşi” deţinuţi). Mircea Vulcănescu a fost considerat unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i s-au aplicat cele mai grele torturi şi dese izolări la Zarcă. La infirmerie ajunge abia în pragul morţii, fiindcă pentru cei din Zarcă era necesar acordul ministrului Alexandru Drăghici pentru infirmerie. Mircea Vulcănescu a plecat la Domnul pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată intreaga concepţie creştină a sa: “Să nu ne răzbunaţi!”.

Grigore Caraza: Aiud însângerat

“Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: “Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” (“Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud).Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul “Infernul”. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor. (…)

În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.

Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă.” (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”, Editura Vremea XXI, 2004 – ajunsa la a V-a editie)

Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferinţă la Aiud cu Vulcănescu, povesteşte în cartea “Din impărăţia morţii” (Madrid, 1981): “Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii spre un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deţinuţii politici, atunci când se întâlneau cu un alt deţinut, sau un grup de deţinuţi, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe langă el. Era Mircea Vulcănescu. Imi şopteşte: “Mergeţi la muncă”. În privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbracat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş. Mircea Vulcănescu, una din cele mai stralucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele doua războaie, fost subsecretar de Stat la Finanţe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru “aservirea economică a Romaniei, Reichului nazist”… Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar al YMCA, filiala Bucureşti, Zahiernic, în braţele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a povestit următoarele: Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Mircea Vulcănescu aflase de la ceilalţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era aşa de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de drept comun. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în braţele mele, cu ultimele cuvinte: “Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soţie)”.

Ion Constantinescu-Mărăcineanu, în articolul “Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria, redă cuvintele lui Mircea Vulcănescu aşa cum le-a auzit la infirmeria Aiud: “Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele când trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am facut datoria ca cetăţean faţă de aceasta ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picatură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit zadarnice. Potenţaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima picatură de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Mărturisitorul Ioan Ianolide: “Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C..

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la Camera Neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.

Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)

Mărturisitorul Virgil Maxim: Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.

– Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu’, le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

Ne-am repezit toți. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici și acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoțite de murmurul rugăciunii: ”Și ne iartă nouă… precum și noi iertăm…” Batistele, prosoapele, poalele cămășilor se înfășurau în jurul picioarelor, feselor, brațelor și capetelor.

În șoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu zâmbet trist și cu un gest care voia să arate nimicnicia vieții pământești, cel întrebat își spunea: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constantin și Ion Nedelescu; un filozof, un profesor, un comandant legionar și un mare ziarist, fuseseră scoși de pe secția a doua, trimiși la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuți cu saci de nisip confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug mai ales organele interne, în special rinichii, și aruncați în camera 5 bis, anticamera morții. Vina? Au confecționat și au propagat idei retrograde: cultură, credință și știință burghezo-legionară, împotriva partidului și clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și durerilor acute. […]

Mircea Vulcănescu și Constant păreau niște umbre mișcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii de pază sunaseră din goarnă, anunțând sosirea dușmanului. Dar domnul și cetatea benchetuiau și dormitau, iar dușmanul prefăcuse totul în ruină.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, Vol. II, pag. 246)

Nicolae Trifoiu, fost deţinut politic, povesteşte în Permanenţe (aprilie 2003): “Cât despre Mircea Vulcănescu, căruia Mircea Nicolau i-a fost şi lui un apropiat, am reţinut discuţiile pe care le-au avut înainte de arestarea din 1946 a lui Mircea Vulcănescu. Cu toate cunoştinţele lui vaste şi cu tot ce decurge din ele, filosoful era un mare naiv. Nu voia să ia în considerare o eventuală arestare a sa. O excludea pe motiv că avea atâtea merite recunoscute de toţi, aportul lui fiind socotit chiar în aur (cât timp a fost, de exemplu, în fruntea Vămilor ori subsecretar de stat în guvernul Antonescu). L-a întâlnit, nu mult după aceste discuţii, în preajma Malmaison-ului (închisorii), sub paza unui singur soldat. L-a evitat. A urmat procesul, cu extraordinarul lui cuvânt de apărare publicat în zilele noastre. După condamnare a fost depus la Jilava, unde a îndurat, împreuna cu toţi foştii demnitari, cu generalii, etc regimul exercitat direct şi prin câţiva gardieni călăi, de demenţialul găgăuz Maromete. Scoşi in plină iarnă [prin 1950], dezbrăcaţi la piele, un număr de deţinuti printre care şi Mircea Vulcănescu, au trebuit să treacă prin mijlocul unui şir de gardieni, care i-au lovit cu cozi de mătură, introducându-i într-o încapere goală, umedă, cu ciment pe jos. O adevărată condamnare, dacă nu la moarte, la distrugerea fizică. Mircea Vulcănescu, dându-şi seama că n-ar mai fi nici o posibilitate de a se salva, de a rezista fiecare cu forţele fizice şi sufleteşti, s-a oferit să-l ocrotească pe unul dintre ei, mai tânăr, pe numele său Eduard Tomescu, care făcuse parte în 1940 din grupul de conducere legionar al comunei Jilava. Aşa că, la limita epuizării, după cât au stat în picioare, Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui pe cel numit. (…) Mircea Nicolau a fost dus într-una din zile [in 1952] la o consultaţie medicală la infirmeria “spitalului” penitenciarului Aiud. Urcând scările spre etaj, l-a întâlnit pe Mircea Vulcănescu, care i-a spus că nu mai are nici o şansă de supravieţuire. Nu se aştepta, totuşi, ca numai peste două zile, să afle că Mircea Vulcănescu s-a stins. Era în 28 octombrie 1952. “

Profesorul Ion Halmaghi, scriitor şi jurnalist legionar, deţinut politic timp de 15 ani şi apoi emigrat în Statele Unite, marturiseşte: “Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de etică, la Univesitatea din Bucureşti, pe timpul studenţiei mele. Lecţiile sale sâmbăta după-amiază erau pline de dinamism şi originalitate… În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în practică morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viaţă create de guvenul comunist cu intenţia de a-i lichida pe toţi prizonierii politici… În timpul în care au locuit împreună într-o altă aripă a Jilavei Vulcănescu şi alţii obişnuiau să ţină conferinţe despre diferite subiecte spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferinţele ţinute de Mircea Vulcănescu  apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară în curtea interioară a fortului Jilava unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră [“Neagra”]: căci, fără nici o lumină, Întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi acolo au stat între urină şi fecale trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. Nu aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdarie de la un colţ la altul, spre a se incălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a intreţinut treaz spiritul. Până când el insuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

“În condiţiile acestea – a spus Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenoasă, rugându-i să accepte propunerea lui – nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă mai există o salvare. Eu nu mai pot rezista fizic, mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi în felul acesta voi veţi avea un loc unde să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…” (Ion Halmaghi, 1975 – Discursul Contemporan, Tom 1, Pittsburg, 1977)

Ștefan J. Fay către fiicele lui Mircea Vulcănescu: “Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui. Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută.(…) Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna (Această mărturie circulă și sub altă variantă, cu mici variații, în care cel ajutat poartă numele ”Frățescu” – n.n.)

Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cu­vintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învă­ţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţi­nutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!

Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine şi de folos.” (Ștefan J. Fay – Sokrateion – mărturie pentru un om, pag. 147-148)

Mărturia Părintelui Nicolae Grebenea: “Într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şi Mircea Vulcănescu. Deţinutii trebuiau descuiaţi să meargă să îşi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului intrebă pe un altul: Care Vulcănescu? Răspunsul: Criminalul!

După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi zise: Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul. Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie ingerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: criminal de război. În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară. (…)

Dar calitățile lui de inimă întreceau marile lui calități intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus așa: „Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărțit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuți ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereți dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studentți mei i-am învățat să fie cinstiți si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viață am fost cinstit. Cum aș putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niște constrângeri atât de grele, cu foamea și cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem și-ți pot spune aceste lucruri.”

După aceasta ne-am despărțit. La despărtire eram emoționat și cu lacrimi. (…) Ştirea morţii lui m-a impresionat. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Pr. Nicolae Grebenea, “Amintiri din întuneric”, Bucuresti, 1997)

Mărturia  lui Nicolae Crăcea: S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul. (Nicolae Crăcea – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)

Extrase revazute din:

Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: Marturisitorii

Print Friendly, PDF & Email

7 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON