Comunismul în România. Pr. Liviu Brânzaş, deţinut politic, despre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist

Se întorc din hăul închisorii/ Bărbaţii albi, cărunţi feciorii/ Năvala vieţii sfinte vine/ Din temniţi, lagăre şi mine – Grigore Zamfiroiu

Comunismul în România

De la bun început arătăm că Occidentul şi Statele Unite ale Americii au fost creatorii şi susţinătorii comunismului având drept scop ascuns instaurarea unei ordini mondiale şi a unei dominaţii universale de dictatură ateistă. Marx, Engels şi Lenin s-au format în Occident, iar de acolo Lenin a venit în Rusia. Mai departe ştim ce s-a întâmplat.

Prin instalarea comunismului – duşmanul de moarte al creştinismului – ateismul a devenit religie de stat. Comunismul este o nedreptate făcută acestui neam, cea mai cumplită nedreptate făcută strămoşilor şi viitorului acestei ţări.

Este refuzul mărturisirii şi practicării valorilor umane. Doctrina lui a fost potrivnică sufletului românesc adânc înrădăcinat în pământul stropit cu sângele martirilor şi sfinţit de crucile smeritelor biserici de lemn.

De multe ori porunca Mântuitorului „daţi Cezarului ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22,21) a fost înţeleasă greşit: când statul se proclamă “dumnezeu”, loveşte în Dumnezeu şi impune supremaţia sa diabolică, atunci nu mai e valabilă porunca respectivă. De ce? Pentru că statul nu mai e stat ci un instrument diabolizat de tortură şi dictatură (cum e şi astăzi!).

Statul rămâne stat şi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Nu suntem datori cu nimic unui asemenea regim. Nu există vreo datorie morală sau ideologică pentru regimul ateist.

Noua robie neroniană anticreştină a revelat sensul autentic al suferinţei: degradarea omului dacă suferă fără sens ori sfinţirea prin suferinţă (cruce) dacă trăieşte după voia lui Dumnezeu.

Trăirea aceasta presupune efort, mizerii, lipsuri şi renunţări în lupta cu păcatul, adevăratul duşman – în ridicarea fiinţei spre tot ce e bun. De fapt lupta creştină n-a fost cu oamenii, ci contra fiarei roşii, comunismul iudaizant.

Numai cel ce se dăruie se sfinţeşte. Şi cel ce se sfinţeşte se află sus, în iubire.

Vântul nu bate niciodată în iarba pitică, ci în vârfurile brazilor, în cei mai puternici şi mai înverşunaţi. Numai cei mari, de calitate, au fost persecutaţi. Mediocrii şi căldiceii s-au ascuns mereu în umbră, iar istoria a reţinut doar eroii.

Istoria va reţine şi de această dată martirii şi mărturisitorii ei, mai ales că aceştia formează elita Bisericii lui Hristos.

În închisori au găsit împlinirea umanului, purificarea şi transfigurarea, după cum sihaştrii mântuiau pustia. Căci omul sfinţeşte locul.

Pentru această vină fusese omorât şi Sf. Ştefan cel Nou (sec VIII):

„Ştefan mi-a făcut temniţa mănăstire”.

 Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii

Năvala vieţii sfinte vine

Din temniţi, lagăre şi mine

(Grigore Zamfiroiu)

*

Rezistenţa activă sau pasivă anticomunistă s-a făcut de la simpla prezenţă a unui episcop în mijlocul credincioşilor, de care aceştia erau lipsiţi în Albania, Bulgaria, Uniunea Sovietică şi chiar Iugoslavia, de la existenţa unor şcoli de învăţământ superior de calitate, cu cei mai buni profesori din istoria învăţământului bisericesc românesc, până la prezenţa mănăstirilor, bastioanele Ortodoxiei, şi la tributul de sânge plătit în temniţe.

Preoţii şi-au continuat în tăcere de cele mai multe ori misiunea. Fiind restrâns la cadrul liturgic-sacramental în spaţiul unei biserici vechi, aici s-au petrecut taine mari, aici samarineanul milostiv îşi vărsa darurile primite pentru vindecare şi sfinţire.

Armata de geniu, călugării, au constituit de la început cel mai obscur „domeniu” de distrus al Bisericii, pentru comunism. Dacă s-a ajuns la existenţa doar a două mănăstiri într-o eparhie foarte întinsă ca cea a Clujului (Rohia şi Nicula), avantajul este concentrarea vieţii monahale în nuclee de calitate, cu stareţi de vocaţie (Iustinian Chira sau Cleopa Nanu) care atrăgeau puhoaiele credincioase în toiul verii (15 august). Dovadă a refuzului faţă de regim şi a neîntreruptei legături cu credincioşii.

Elita, prinosul cel mai curat şi mai de preţ, şi-a făcut pastoraţia în infernul închisorii ridicată la rang de cinste aşa cum Hristos a ridicat Crucea ca mijloc mântuitor.

Se cuvine o rugăciune şi un omagiu celor ce s-au jertfit: de la vlădică la opincă, de la ierarh la preot şi simplu credincios care au putut spune Stăpânului aceste cuvinte:

„Îi mulţumesc că şi pe mine m-a ales să duc crucea neamului meu, am fost de multe ori slab, dar nădejdea în ÎNVIERE n-am pierdut-o niciodată” (Pr. Zob Gavril).

Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist

 Începând cu actul de la 23 august 1944, în ţara noastră s-a instaurat treptat un regim totalitar comunist, cu profunde schimbări politice, sociale, economice şi cultural-spirituale. Biserica a fost înlăturată cu totul din viaţa statului, a devenit o instituţie tolerată  de statul ateu. Noua situaţie era absolut nouă. Biserica nu mai fusese confruntată niciodată cu un partener radical ostil, însă era bine cunoscută experienţa comunistă rusească începând cu 1917. Bisericii i s-a cerut o mare capacitate de adaptare pentru a se proteja de masacrele vecinilor sovietici. A început să se exercite un control permanent asupra tuturor slujitorilor Bisericii, asupra acţiunilor, publicaţiilor şi atitudinilor acestora.

Reformele urmăreau cenzurarea şi orientarea  strict materialistă a informaţiei, suprimarea totală a autonomiei universitare, desfiinţarea învăţământului particular şi confesional, crearea „omului nou”, a robotului perfect şi servitor necondiţionat al partidului. Din şcoli au fost scoşi elevii şi studenţii cu manifestări „duşmănoase”, fiii „criminalilor de război, spionilor, trădătorilor, sabotorilor, fugiţilor peste hotare”. Religia era considerată „opiu” pentru popor, cu influenţă primejdioasă asupra populaţiei. Biserica s-a dovedit a fi cea mai rezistentă instituţie care a înfruntat comunismul, căci întreaga lucrare a clerului şi poporului a purtat pecetea jertfei, a păstrării esenţei: continuitatea sacramentală a ierarhiei fără de care nu există biserică.

Paradoxal, rezistenţa ei s-a dovedit prin această jertfă şi nu prin violenţă, nu prin strigăte pe faţă sau ascunderi în catacombe oculte. Relaţia cu statul nu s-a referit la aspectul sacramental bisericesc, căci împărăţia lui Hristos este de natură spirituală, Biserica nu s-a identificat cu o ideologie oarecare, cu un sistem politic. De aceea patriarhul Justinian care a adus soluţia de echilibru, n-a acceptat sub nici o formă schimbarea unor texte din Biblie considerate antisemitiste sau mistic-subversive. Colaborarea a mers doar până la atingerea dogmelor. Biserica se angaja să nu ia nici o atitudine la deciziile politice, economice şi sociale ale statului, să-şi refuze orice comentariu, să accepte controlul acestuia în probleme administrative, financiare şi personale. Ierarhii şi slujitorii au resimţit în mod dureros renunţările, dar acestea erau preţul continuării misiunii sale principale: mântuirea şi sfinţirea celor încredinţaţi.

Biserica a fost într-o continuă dramă, între două extreme. Pe de o parte un conflict pe faţă cu comunismul, care aştepta doar prilejul distrugerii. Pe de altă parte, imixtiunea şi amestecul acestuia într-o prea mare măsură în treburile interne.

Biserica s-a condus mereu printre aceste două stânci fatale: un război deschis şi o colaborare deschisă.

Încă în 1948 inspectorii Ministerului Cultelor, trebuiau „să exercite aceeaşi teroare asupra episcopilor şi mitropoliţilor, să-i ameninţe, să-i bârfească, să-i privească ca pe nişte duşmani ai regimului, ai partidului, ai clasei muncitoare”. Ierarhii au fost puşi în situaţii umilitoare de a li se cenzura pastoralele de către funcţionari incompetenţi. Sugestiile se dădeau de cenzori patriarhului, iar patriarhul să le transmită ierarhilor ca din partea sa.

Fiecare episcop, una avea în inimă şi alta era silit să facă. Mai ales că hotărârile nu erau luate de nişte străini fără experienţă, ci de un patriarh venerabil ca Nicodim, un mitropolit „reacţionar” ca Nicolae Bălan sau un episcop ca Nicolae Colan. Ţara întreagă era în mâna sovieticilor şi reacţiunea pe faţă ar fi dus la înlocuirea automată cu alţi episcopi, de data aceasta chiar aserviţi puterii. Oricum, tributul a fost plătit prin moartea provocată ori suspectă a unor ierarhi, de la patriarhi (Nicodim, Iustin, poate chiar Justinian), mitropoliţi (Irineu Mihălcescu al Moldovei, Firmilian al Olteniei, Vasile Lăzărescu al Banatului, Nicolae Mladin al Ardealului), episcopi (Grigorie Leu al Huşilor, Nicolae Popovici al Oradiei, Valerian Zaharia, Emilian Antal, Andrei Magieru etc) până la vicari eparhiali, preoţi şi monahi.

Cu toate restricţiile impuse, au fost refăcute şi conservate multe biserici, opere de artă bisericească, s-au ridicat numeroase locaşuri de cult, case parohiale de multe ori pe riscul unor preoţi curajoşi, fără nici o aprobare. Din evidenţele Patriarhiei, în perioada 1948-1966 s-au construit 269 de biserici noi, iar între 1967-1989 încă 773 biserici. În perioada 1950-1956 s-a făcut canonizarea unor sfinţi români. A existat o renaştere monastică (Rugul Aprins; Sihăstria, Slatina, Putna, Râmeţ, Prislop) şi o continuare a tradiţiei isihasmului prin volumele de Filocalie [1].

 *

Pr. Liviu Brânzaş, deţinut politic:

„Este regretabil că au fost clerici (dintre care unii tronează încă pe înalte scaune) care erau dispuşi la orice compromis (uneori supralicitând!) numai să promoveze sau să se menţină acolo unde au fost înălţaţi. Ştim că în Biserică sunt şi nechemaţi şi impostori, oameni lipsiţi de vocaţie şi spirit de sacrificiu, şi chiar lupi deghizaţi, care au fost infiltraţi special în staulul Bisericii. Este dezonorantă încercarea de a justifica abdicarea de la marea datorie lamentându-ne că «nu era voie». Pentru această datorie fundamentală nu trebuia să se ceară voie de la nimeni. Sau cum poate fi considerată altfel decât ca o impietate aproape impardonabilă faptul că ierarhii BOR au stat departe de cimitirele închisorilor, acolo unde zac martirii lui Hristos răpuşi în timpul domniei sângeroase a lui Antihrist?… Dar când se fac afirmaţii neadevărate şi nedrepte, nu putem sta cu braţele încrucişate mai ales când se aduc acuzaţii grave la adresa unor oameni care nu se mai pot apăra… De ce când e vorba de greşelile unor clerici ortodocşi se condamnă Biserica în totalitate? Apostaţi şi eretici au existat în toate veacurile, dar nu ei au constituit Biserica eternă…

Pentru mine, ca preot activ în Biserica luptătoare din timpul prigoanei ateiste din România, Biserica Ortodoxă era reprezentată de ierarhul meu direct, PS Iustinian Chira – Maramureşanul, care ne îndemna, cu înţelepciune şi curaj, să ne facem datoria apostolică fără nici o şovăire, în acel moment istoric dificil pentru Biserică şi întreg neamul…

Toată lumea avea un reazem undeva: catolicii, la Roma, protestanţii şi neoprotestanţii, la Casa Albă. Numai ortodocşii nu aveau pe nimeni, decât pe Atotbunul Dumnezeu şi pe românii care nu părăsiseră Biserica strămoşească.

Tineretul trebuie să ştie că demnitatea apostolică în închisori nu a fost apanajul exclusiv al preoţilor catolici… sau al pastorilor protestanţi (cum lasă să se înţeleagă pastorul Wurmbrand). Cât despre rabinii mozaici, nu am cunoscut nici unul şi nici nu am auzit ca vreunul să fi fost pedepsit în temniţele comuniste, deşi am trecut prin patru închisori şi un lagăr de muncă forţată…

Nu văzând atitudini şi fapte infamante la preoţii ortodocşi din închisori s-a convertit la creştinism scriitorul evreu Nicolae Steinhardt şi a primit botezul ortodox. Dacă mi se îngăduie să fac şi eu o mărturisire, voi preciza că am studiat Teologia şi am devenit preot numai după ce am frecventat (la Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud) şcoala marilor teologi şi misionari ai credinţei ortodoxe, cu care am avut şansa providenţială de a sta în celulă.

Este bine ştiut că trădarea lui Iuda nu a umbrit cu nimic lupta şi martiriul celorlalţi Apostoli… În încheiere, ne întrebăm: cine are interesul să arunce cu noroi peste chipul martirizat al sutelor de preoţi ortodocşi români care au trecut prin infernul închisorilor comuniste? Tuturor celor vinovaţi de această impietate, le transmitem rugămintea: dacă nu sunteţi capabili să depuneţi o floare, cel puţin nu călcaţi pe morminte! Şi gestul este cu atât mai de neiertat, cu cât mulţi dintre aceşti martiri ai credinţei strămoşeşti zac în morminte neştiute”. ( Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, p. 41, 101 ş.u.) [2]


[1] Dorin Oancea, BOR în raport cu regimul comunist din România, în Revista Teologică, Sibiu, nr.4/1997; Memoria, nr. 42 (1/2003); Studia, UBB, Cluj-Napoca, nr. 1-2/2001; Magazin Istoric, nr. 9/1999, 6/2001.

[2] Preot Liviu Brânzaş (1930-1998), deţinut politic între anii 1951-1964, condamnat pentru activitate „mistică, subversivă şi legionară”. Hirotonit preot în 1969. Duce o intensă catehizare cu tinerii şi activitate misionar-pastorală.

Extrase din:

Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa foto: CrestinOrtodox

Sursa: Marturisitorii

Print Friendly, PDF & Email
4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON