După instalarea regimului „democrat-popular“, organele de represiune comunistă aveau obligaţia faţă de partidul conducător de a elimina adversarii politici, pe toţi cei care ameninţau dictatura proletariatului. Cei mai vizaţi erau foştii membri legionari, deoarece mulţi încercau să se reorganizeze în contextul apropiatului război antisovietic proclamat de posturile de radio occidentale. În aceste pregătiri au fost angrenaţi inclusiv mulţi tineri care sperau că viitorul nu le va fi într-o ţară stăpânită de ciuma roşie.

Pentru comunişti astfel de pregătiri erau văzute ca o amplă reorganizare a Mişcării legionare, deci împotriva regimului proletar. La ordinul Partidului, organele de represiune au trecut la arestări masive şi urmărirea foştilor legionari, care fie nu mai activau politic, fie păstraseră vechile legături de prietenie cu cei care doreau închegarea unei rezistenţe anticomuniste. Printre tinerii implicaţi în mişcarea anticomunistă se numără şi Liviu Brânzaş, care după eliberarea din închisoare a luat calea preoţiei, iar după 1989 a devenit cunoscut mai ales prin lucrarea sa memorialistică „Raza din catacombă“.

Acesta s-a născut la 16 decembrie 1930 în localitatea Sâniob, judeţul Bihor. Cele şapte clase secundare le-a urmat la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş. În anul şcolar 1947-1948, tânărul Brânzaş este contactat de membri ai mişcării de rezistenţă anticomunistă în scopul recrutării. Un an mai târziu, intră în conflict cu directorul liceului în care învăţa pe motiv că nu se putea acomoda noului cadru politic. Altfel spus, Liviu Brânzaş refuza să se încadreze în mişcarea de tineret comunistă.

În septembrie 1949 este reţinut de Securitate şi interogat în legătură cu unii membri ai mişcării de rezistenţă şi presupusă activitate legionară în anul 1946, pe vremea când era găzduit împreună cu un alt coleg, Alexandru Mărăscu, la Finiş. Este eliberat după o lună, pentru ca în februarie 1950 să plece pe şantierul din Valea Drăganului, judeţul Cluj. Pe motiv că ar fi primit un fitil şi patru capse de la Stanciu Petre, student medicinist şi membru al rezistenţei anticomuniste, la 15 noiembrie 1951 Liviu Brânzaş este reţinut din nou. De data aceasta a fost inclus într-un lot de 24 inculpaţi, majoritatea tineri, elevi, studenţi, absolvenţi de studii secundare. În anchetă, permanent, este acuzat de activitate legionară şi participare la mişcarea de rezistenţă anticomunistă, deşi la percheziţia făcută la domiciliu nu i se găsise nimic. Din documentele de arhivă nu reies aceste culpe, iar mare parte din declaraţii conţin marotele specifice Securităţii.

Este condamnat prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Oradea la 25 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Urmează calea gulagului comunist la minele de la Baia Sprie şi Cavnic (martie 1953 – ianuarie 1954) şi penitenciarele de la: Jilava (ianuarie 1953), Oradea (decembrie 1953, 1955), Gherla (martie 1954-1955, martie 1957) şi Aiud (iulie 1955-1957 şi 1958-1964). Participă la greva deţinuţilor de la Aiud, motiv pentru care este mutat la Gherla, unde i se administrează hrană în mod artificial.

Refuză să se implice în reeducarea de la Aiud, din această cauză cunoscând izolarea pentru mai bine de 100 de zile. Tot în Aiud îl cunoaşte în mod direct pe părintele Dumitru Stăniloae, de la care primeşte lecţii de teologie şi care mai târziu îl vor ajuta să-şi urmeze calea preoţiei. La 31 iulie 1964 – în urmă cu 50 de ani – este eliberat din Penitenciarul Aiud.

Adrian Nicolae Petcu / Memoria Bisericii – Lumina

Cititi si: Comunismul în România. Pr. Liviu Brânzaş, deţinut politic, despre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist

„Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât în libertate. Acolo unde nu este suferinţă, lumea este copleşită de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăţia durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificaţiei religioase. Drumul spre galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se imnuri religioase. Răsună bolţile subterane de cântările: «Cu noi este Dumnezeu», «Sfinte Dumnezeule» şi altele. Ocnaşii care merg în şir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini şi umbre de-a lungul galeriilor învăluite în beznă, par nişte pelerini ce merg spre un tărâm plin de taine. Aşa treceau, odinioară, creştinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al catacombelor. Ocnaşii de astăzi sunt cei mai buni fraţi cu prigoniţii şi martirii de atunci, căci şi sufletele lor se înalţă spre cer din adâncul catacombelor. În Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei se lucrează din greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! În ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm şi noi“. – Despre Învierea în teminţa de la Cavnic. Extras din “Raza din catacombă” de Părintele Liviu Brânzaş, pe care o găsiţi spre descărcare AICI

Sursa: MARTURISITORII