“În Săptămâna Patimilor Badia Traian Trifan plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, încontinuu, până în noaptea de Înviere”

M-a impresionat foarte mult şi Badea Trifan, care a fost prefectul Braşovului. Era un om de o bunătate şi linişte sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuţi. În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, încontinuu, până în noaptea de Înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironosiţele şi Maica Domnului, atunci.” – Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii – PDF AICI)

„Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi. Imaginea puşcăriei mele este alături de grupuşorul acesta în care m-am simţit foarte bine. Toţi erau gata de moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăştia toţi, Maxim, Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau.”Parintele Arsenie Papacioc

Traian Trifan Robul lui Dumnezeu

Traian Trifan

(3 noiembrie 1899 – 12 aprilie 1990)

Traian Trifan s-a născut la 3 noiembrie 1899, în Lancrăm, jud. Alba. Şcoala a urmat-o la Liceul evanghelic nemţesc din Sebeş; din clasa a IV-a de liceu face câte un an la Liceele ungureşti de stat din Sibiu şi Blaj, un an la Liceul românesc Şaguna din Braşov; oraşul fiind ocupat în timpul războiului, îşi încheie studiile (făcând doi ani în octombrie-aprilie) şi-şi ia diploma la Blaj, în 1916. În vara lui 1917 este recrutat în armata austro-ungară şi trimis pe front în Albania, unde e telefonist (cunoştea 3 limbi). Se îmbolnăveşte de malarie, e internat în Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front în Muntenegru, când războiul se termină. Cu peripeţii revine în ţară; participă la Adunarea de la Alba Iulia şi-şi vede patria întregită. Absolvă Şcoala militară de artilerie din Bucureşti; e avansat sublocotenent. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, e vicepreşedinte al Centrului Studenţesc, participând activ la frământările studenţeşti. Îşi ia doctoratul în drept şi face practica în avocatura la Sibiu, Sebeş şi Satu Mare, fiind ultimul avocat din Braşov care a dat examen de cenzură, în 1926 (după 8 ani de studii şi praxa).

În 1927 deschide un birou de avocatură la Braşov. În 1933 se căsătoreşte cu Elena Scholtz, cu care are două fete: Ileana şi Maria. Ion Moţa (cunoscut din studenţie) îl convinge să intre în Mişcarea Legionară. Pledează în procesele: Duca, Bratu, al „complotului studenţesc” de la Târgu Mureş, proces ţinut la Braşov. Datorită adeziunii sale la Mişcare, e închis la Jilava (1934) şi lagărul Vaslui (1938). Eliberat şi concentrat în armată, va părăsi Basarabia fără luptă. După instalarea Statului Naţional Legionar, în toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al judeţului Braşov; îşi asumă funcţia, deşi situaţia era dificilă (graniţa mutându-se la Sfântu Gheorghe): „Mă găsesc în acest loc din ordin şi voi face ce pot”. După lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 e somat de col. Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Braşov, să predea Prefectura. Refuză şi cere să fie înlocuit prin decret de stat, aşa cum fusese numit. În urma discuţiilor cu gen. Dragalina, a consultărilor cu Bucureştiul şi a ameninţărilor armatei germane de a interveni, împreună cu Marian Traian, şeful judeţului, predau autoritatea şi sunt arestaţi. Urmează ancheta şi procesul. Deşi col. Agricola confirmă că a fost ordine în judeţ şi prezenţa armatei la prefectură era nejustificată, totuşi dr. Trifan este condamnat la 16 ani închisoare.

„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere”, spune el. Ajunge în temniţa Aiudului, unde polarizează alături de Marian Traian (numiţi „cei doi Titani”), grupul de adevărată fervoare şi trăire creştină, care practică chiar în condiţiile închisorii: ascultarea, rugăciunea neîntreruptă, munca. „Aveau o trăire de chilie mănăstirească. Se citea pe faţa lor o linişte, însă convingătoare. Educaţia lor venea mai de demult. Amândoi se bucurau de o mare stimă din partea noastră şi respect din partea gardienilor” (pr. Traian Belu). Cererea deţinuţilor legionari de a fi trimişi pe front e acceptată de Antonescu, doar pentru reabilitare; dr. Trifan este în fruntea celor care nu acceptă înjosirea, deşi tentaţia eliberării era mare, pentru că nu făcuseră rău ţării şi nu aveau nimic de reabilitat, având cea mai demnă atitudine din timpul prigoanei antonesciene. El va spune demn: „Eu, legionarul Traian Trifan, nu am de reabilitat nimic fată de nimeni în lupta ce o duc pentru Neamul meu românesc. Dacă are de dat socoteală conştiinţa mea, aceasta este în fata lui Dumnezeu, iar ca legionar, a Căpitanului, care este în ceruri”.

Urmarea: suferă represalii din partea administraţiei şi jigniri din partea camarazilor care voiau să scape de închisoare, aceştia neînţelegând manevra subtilă a autorităţilor vremii, de denigrare a mişcării şi desolidarizare de ea. Ei ignorau din păcate termenul prin care se condiţiona plecarea pe frontul antisovietic: reabilitarea. Finalitatea actului lui Antonescu era clară: lichidarea legionarilor plecaţi pe front, ţinuţi numai în linia întâi sau împuşcarea pe la spate a lor în caz că vor scăpa.

Iată caracterul dârz al unui om a cărui viată „de la 30 de ani la 60 de ani a stat sub puterea zăvoarelor, lanţurilor si cătuşelor” (Bucur Stănescu, Permanenţe, ian. 2002; v. şi aprilie 2001)

Urcuşul său duhovnicesc avea să îndrume şi pe cei mai tineri formaţi de el, „misticii”: Valeriu Gafencu sau Gheorghe Jimboiu: „Un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi. Bădiţa Trifan trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii” (arhim. Arsenie Papacioc). „A purtat lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfânta Fecioară, cu doctrina creştină a Bisericii noastre. Printr-o viaţă de rugă şi asceză a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creştină, creând prin discipoli mucenici şi cuvioşi, o şcoală care a cuprins toate închisorile” (Gheorghe Dragon).

Pentru poziţia sa e anchetat şi judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat dar trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul închisorii pleacă cu arhiva, lăsând conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al închisorilor, Petrescu, de a preda deţinuţii legionari ruşilor. Dar cu intervenţii şi presiuni sunt eliberaţi, câteva zile înainte de a ocupa ruşii oraşul. Un preot, deţinut şi el, face rugăciune şi fiecare pleacă unde doreşte. Împreună cu alţi camarazi „mergând numai pe căile indicate de onoare”, deşi puteau evada, ajung pe jos, cu maşina şi trenul la Braşov, unde se prezintă la închisoare pentru a-şi executa condamnarea. Putându-se săvârşi Liturghia în închisoare, după mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneţi de ce aţi lăcrimat azi, când v-aţi împărtăşit? Cum să nu plâng de bucurie când înţeleg cât mă iubeşte Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană şi băutură”. La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor, singurii deţinuţi politici din România cărora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de după 23 august, li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde deţinuţii sunt mutaţi datorită frontului la Alba Iulia, apoi revin la Aiud. Acolo îi întâmpină pe mai vechii condamnaţi de comunişti: „criminalii de război” sau politicienii vechilor regimuri.

În perioada 1946-1948 o parte a deţinuţilor sunt scoşi la muncă în colonii. Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fuseseră anchetaţi şi chinuiţi Horia, Cloşca şi Crişan, lângă care era o bisericuţă), unde se trăia o oarecare libertate (un calm ce anunţa furtuna regimului comunist) şi fiecare îşi sporea dimensiunea spirituală. Personalitatea lui Trifan e evidenţiată de mărturiile mai multor camarazi:

Gheorghe Stanciu-Bacă: „Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut şi mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în uşă m-au îngheţat. M-a luat uşor după umăr: Vrei să ştii cât de veche este biserica? Lasă pe istorici şi pe arheologi să afle! Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă; Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!..”.

Iulian Bălan: „În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam şi ieşeam fără să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliţi. Cei ce-l iubeau şi-l stimau erau pe picioarele lor… Legătura dintre ei era Iisus Hristos şi nu era alt stâlp de susţinere”.

Marin Naidim: „Când ieşeam de la lucru din vie îl vedeam pe d-l Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închişi, de nu-ţi puteai da seama dacă a aţipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare şi înţelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorţii prin credinţa tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de Avvă şi de erou”; „Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puţine ori l-am văzut chiar plângând. Avea şi acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinţei şi nu cele ale slăbiciunii omeneşti, căci altminteri era un om dârz şi chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar şi răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal”.

Monah Atanasie Ştefănescu: „Cred că Bădia Trifan şi Bădia Marian trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor. Lumina de pe faţa lor, blândeţea, răbdarea, suportarea suferinţei, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei”; „Mulţi şi mari şefi legionari a avut Aiudul. Dar deasupra tuturor străluceşte Traian Trifan prin înalta sa ţinută morală, prin curaj, modestie şi trăire creştină cu ardere de mare intensitate. În 1946 am fost scoşi la muncă la Galda şi în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan şi Bădia Marian. Câte aş putea spune despre viaţa acestor oameni! Când se culcau făceau cruce deasupra perinii şi o cruce mare pe suprafaţa patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeai că numai aranjează patul. Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. „Să faci altfel de cum face mulţimea. Şi poate că vei greşi, dar vei greşi mai puţin. Mulţimea cade pradă psihozelor false”. Valoarea unui om se cunoaşte după audienţa pe care o are.

Nicu Mazăre: „Printre cei care au avut influenţă formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important”.

Părintele Arsenie Papacioc: „Mulţumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea, am cunoscut pe acest erou ascuţit în toate, care dorea să fie anonim şi cugeta smerit la toţi anii în care ne rabdă Dumnezeu fără să fim daţi morţii sau dracilor ca să ne piardă… Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grijă şi teamă: „doresc să plec la mănăstire!”. M-a privit puternic cu ochii aprinşi şi-a lăcrimat. Aceasta a fost ca o binecuvântare de la acest mare Bădiţă Trifan”.

Gheorghe Ionescu: „Odată când veneam amândoi de la biserică, l-am întrebat ce crede de situaţia în care ne aflăm noi, legionarii, şi Neamul nostru. Mi-a răspuns: „Dacă vom nimici Răul din noi şi vom avea dragoste creştină, El (şi-a arătat cu degetul la cer), ne va izbăvi”. Pentru mine, acesta a fost legionarul creştin, Traian Trifan”.

În 1948 deţinuţii sunt readuşi la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; dacă nu sunt anchetaţi sau pedepsiţi, majoritatea sunt supuşi la munci în fabrica închisorii. În 1951 refuză să participe la întrecerea pentru depăşirea normelor (o formă a reeducării), declarând: „Robul este mort cu voinţa. El se supune ordinelor”; în urma refuzului urmează tortura şi carcera: „Bădia, aşezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanţ greu la picioare şi a fost dus în celula de beton în care nu se putea sta în picioare… Aici a fost ţinut timp de o lună cu regim alimentar sever (o cană de terci la 3 zile)” (George Popescu).

E scos din nou la muncă cu un regim de 12 ore/zi (pentru mai mult de un an de zile); datorită oboselii, ajunge să doarmă în picioare. În 1953, având să i se încheie condamnarea, este dus la Văcăreşti, anchetat la Uranus, trimis în lagărul de la Popeşti Leordeni, apoi la Caransebeş şi de acolo la Braşov, în 1954. După o altă anchetă, pentru că nu a fost găsit nici un motiv de condamnare, i se anulează reducerea pedepsei şi e expediat la Gherla.

Comportamentul său în Săptămâna Patimilor 1954 îl descrie Dumitru Bordeianu:

„M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Braşovului. Era un om de o bunătate şi o linişte sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuţi. În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, continuu, până în noaptea de Înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironosiţele si Maica Sa, atunci. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colt pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras într-un colţişor şi plângea continuu, privind cu ochii spiritului şi simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu. Mişcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atenţia şi la Ion Munteanu şi m-am convins de diferenţa dintre trăirea ortodoxă şi cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu raţiunea. Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care şi-a pierdut unicul copil. Trifan simţea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea. M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu şi pe Badea Trifan, ca pe fraţii cei mai apropiaţi de sufletul meu… În timpul acelor Sfinte Paşti am văzut faţa luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca feţele marilor mistici  români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.” („Mărturisiri din mlaştina disperării”).

Bădia Trifan spunea uneori cuvinte profetice: „Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, şi credinţa şi nădejdea şi dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da”.

La expirarea condamnării de 16 ani, nu e pus în libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1958 este trimis în lagărul de „muncă obligatorie” Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, unul dintre tinerii care intrase şi el în urma cu 20 de ani în închisoare îl descrie: „Era acelaşi. Aceiaşi ochi, dar parcă îndureraţi; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, şi erau, desigur, nu pentru suferinţele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puţin din grai, dar mult din privire şi din ţinută” (Nicolae Mazăre). Se eliberează în 1962, ajungând la Braşov de ziua Înălţării Sfintei Cruci, semn al biruinţei personale.

Sfarsitul. “Dupa cuvantul moarte trebuie pus virgula, nu punct” (T.T.)

După închisoare şi-a reîntregit familia (soţia cu fetiţele lui fuseseră izgonite din loc în loc). A trăit în mare smerenie, lăsându-ne moştenire concepţia sa de vieţuire după un program creştinesc în lucrarea „Mărturisesc – Robul 1036”, adevărat curs de teologie. Virgil Maxim o considera „un curs de teologie, cu implicaţie dogmatică, apologetică, simbolică, morală, ascetică şi mistică, pentru orice suflet creştin şi necreştin, precum şi pentru toate comunităţile naţionale din acest veac XX, târât de Satan la Porţile iadului, pe preşul iudeo-masoneriei”. Robul 1036 este el, care mulţi ani exista doar ca cifră.

S-a săvârşit din viaţa aceasta în 12 aprilie 1990 la Braşov: „Smerit trăitor în Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa şi-a adăugat sufletul la temelia neamului românesc, fiind călăuză şi îndemn pentru cei rămaşi” (Constantin Pascu).

„Dintre toţi aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenţii (22 de ani), îndrăznesc să spun că poate nici unul nu şi-a asumat suferinţa şi condiţia de a fi discreditat ca om, fără însă a renunţa la demnitatea de mărturisitor al adevărului, aşa cum şi-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnităţii creştine româneşti, în veacul XX” (Virgil Maxim).

(cf. Cezarina Barzoi, Ionut Baias http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1029063-serial-sfintii-inchisorilor-traian-trifan-avva-erou-demnitatii-crestine-romanesti.htm)

Marturisesc Robul 1036 Traian TrifanMeditaţiile lucrării lui Trifan cuprind două secţiuni şi un Caiet autobiografic al Robului 1036. Secţiunile cuprind următorul plan: I. Omul vechi; II. Împlinirea Legii. Sunt apoi trei trepte spirituale: Calea, Adevărul şi Viaţa. Ultima treaptă are componentele: Iisus Împărat, Iisus Rege, Fiul Judecător, Cuvântul–pantocrator, Dumnezeu–om, Creştinul–om înnoit, Crucea–Lumina Adevărului, Ecclesia–Căldura Adevărului, Săptămâna spirituală, Poruncile Bisericii.

Sunt trei valori pe care – în opinia lui Traian Trifan – creştinul trebuie să le respecte: Patria – „hrana trupului”; Neamul – „hrana mintii” ; Biserica – „hrana sufletului”. Slujirea acestor trei valori trebuie aşezată mai presus ca viaţa fizică. Gândea şi simţea ca un preot. Deşi n-a fost avut harul preoţiei a trăit ca un înger în trup.

Din lucrarea „Mărturisesc – Robul 1036”:

Omul vechi

Puterile omeneşti sfârşite: a binevoit Viaţa Însăşi – din iubire – să coboare ca Om la oameni. Şi într-o încleştare care a zguduit tot Cosmosul, a luptat cu moartea, a învins-o, apoi a înviat. Aducând: Cuvântul – adevărul în cugetare, – apoi Spiritul – puterea în facere – în luptă cu duşmanul. Totodată S-a dat pe Sine „Pildă” şi „Model” unic de urmat, pentru oricine este dornic să se elibereze din robia ispitei şi teama morţii. O dată, pentru totdeauna. Salvatorul.

Omul nou

Prin venirea „Omului nou”, alegerea a coborât din planul nevăzut în cel văzut. Cu Hristos, cu adevăratul creştin, sau împotriva lui. Ucenicii Lui au conştiinţa că numai şi numai pe urmele şi cu ajutorul Stăpânului înviat se pot mântui şi pot ajunge la înviere.

Creştinul, omul înnoit

Implorând povăţuirea, desăvârşirea şi binecuvântarea cerească – „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este” (Iacov 1,17) – mă silesc să mărturisesc şi să împărtăşesc: „O cugetare, o poziţie de gând”, făclie călăuzitoare pe cărarea vieţii. Aceasta pe plan sufletesc”.

Progresul este unul singur: Mântuirea. Lupta muritorului însetat de nemurire. Restul: pradă morţii şi a neantului. Aceasta pentru faptul că: monştrii fizici şi mintali, întrebuinţând greşit darurile primite, se vor înarma şi, făcând război, vor trece totul – om şi lume – prin foc şi sabie. Pacifiştii internaţionalişti, pretinşi slujitori ai umanităţii – dorită unificată, indiferent de invocări şi „justificări”, sunt liberi să-şi facă iluzii. Pacea însă – nu va veni!… Hristos a despicat istoria în două: Eveniment unic. El, în deosebire de toţi muritorii, a rămas şi după îngropare. Un mare semn de întrebare. Întâi ca „Învăţătură” apoi „Învierea” Lui, realitate sau nălucire. Omul biruitor asupra morţii!… Cu adevărat Răscruce cosmică nu numai istorică. Taina tainelor – pentru unii, poticnire pentru alţii.

Gheorghe Dragon: „Din anonima lui convieţuire în libertate, Bădia Trifan ne trimite înainte de a apune un mesaj creştin de 100 de pagini, un manual de mistică creştină, prin care luând act de apartenenţa noastră istorică, biologic dacică, ne invită să înţelegem supravieţuirea acestor rădăcini dacice, revigorate de roua creştină, împotriva calamităţilor istorice şi să intrăm în cadenţa creştină până la ultimul pas în trecerea spre absolut”.

Gh. Stanciu-Bacă: „Bădia Trifan, era într-adevăr un DOMN. Un Domn al sufletelor, al măreţiilor şi al Suferinţelor Neamului Românesc!”.

Mircea Nicolau: „Traian Trifan nu se consideră un teolog şi nici un exeget al marilor taine, ci un simplu mărturisitor al Adevărului suprem. Gândurile lui nu vor să adâncească acest Adevăr. Ele se mulţumesc să-l exprime clar şi succint, să-l pună la îndemâna marii comunităţi creştine, să-i slujească de îndreptar. Valoarea meditaţiilor lui Traian Trifan rezidă din fermitatea cu care mărturisesc Învăţătura lui Hristos, o fermitate care te convinge că a fi creştin este, în primul rând, un act de totală supunere la suma poruncilor instituite de Dumnezeu… Această libertate îl înalţă pe „robul 1036” din condiţia de rob al lui Dumnezeu, la demnitatea de fiinţă după chipul şi asemănarea Lui. Şi toată această bătălie de transfigurare dusă sub acţiunea harului în Biserica lui Hristos în spaţiul mioritic carpatin.

George Popescu: „Trecut prin lagărele lui Carol al II-lea, din perioada 1938-1939, pentru dânsul închiderea nu era un loc de supliciu, ci unul de cunoaştere de sine, de reculegere, de interiorizare şi, dacă vreţi, de ispăşire, asumându-şi suferinţa, folosind-o astfel în lupta cu puterile răului”.

Bucur Stănescu: „În lunga detenţie Trifan se interiorizase. Privirile îi erau aţintite înăuntrul său, nu mai avea grijă ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţele altora… Ne era prea drag acest om drept, integru şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii”.

Virgil Maxim: „Ne confruntăm în cazul de faţă, cu un act de smerenie, ieşit din comun. Autorul acestei Sfinte cărţi, nici măcar n-a vrut să-şi scrie numele pe această mărturisire de credinţă. A scris pe copertă doar atât: „Mărturisesc! Robul 1036”… Dacă Valeriu Gafencu era inundat în chip firesc de Dragostea lui Dumnezeu, pe care o revărsa ca dintr-un vas prea plin în alte vase, care-şi aşteaptă împlinirea, dacă Anghel Papacioc trăia această Dragoste în actul ascultării desăvârşite „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, purtându-şi omorârea fiinţei sale pentru lume, în lume fiind monah în haină laică, Bădia Traian Trifan se regăsea în Dragostea Dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, printr-un act conştient al voinţei lucrătoare, dezbrăcând orice raţiune a lucrurilor de tot înţelesul lumesc, de ignoranţă şi de păcatul omenesc, proiectând-o în lumina Raţiunii Divine”. („Mărturisesc… Robul 1036”, Ed. Scara, 1998)

Nicolae Purcărea: „Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă. Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan” (Veghea, nr. 4, 2009, Braşov)

„Sap alături de tânărul Radu Trifan, nepotul de frate al lui Traian Trifan, o mare personalitate a închisorilor” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 11)

„Traian Trifan din Braşov, fost prefect al judeţului Braşov, avocat bun şi distins „român verde”, cum se zice, nu lua procese compromiţătoare, foarte credincios, veşnic cu Biblia în mână. Citea mai ales cărţi de doctrină religioasă… Nu voia să audă de o împăcare cu Antonescu. (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII

Traian Trifan Marturisesc Robul 1036 Virgil Maxim

Print Friendly
3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON