Părintele Ilie Lăcătuşu (6 decembrie 1909 – 22 iulie 1983)

Născut la 6 decembrie 1909 în satul Crăpăturile, jud. Vâlcea, ca al doilea copil din cei şapte ai familiei Lăcătuşu. De la părinţii săi (ţărani vrednici, tatăl cântăreţ bisericesc) va deprinde de mic dragostea de Biserică. În timpul şcolii va creşte duhovniceşte şi va absolvi Seminarul teologic Sf. Nicolae de la Râmnicu Vâlcea (1923-1930) cu Diploma de virtute, cum avem mărturie: „pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui”. Rezultatele obţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1930-1934) sunt excelente. La 5 iulie 1931 s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, cu care va avea 5 copii. După absolvirea studiilor, la 1 septembrie 1934 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Osica de Jos din plasa Caracal (jud. Olt), unde a slujit până la 1 noiembrie 1934, când a fost transferat în satul Buiceşti din jud. Olt. Ani de zile, viaţa părintelui se va scurge liniştită, ocupându-se cu râvnă de misiunea preoţească şi de creşterea copiilor.

În anul 1942 este detaşat preot misionar în Transnistria, propovăduind cuvântul Evangheliei la Odessa şi la Serseniţa din judeţul Ribniţa. În primăvara anului 1943 s-a întors în ţară, unde îl aşteptau copiii şi o soţie bolnavă. Regimul comunist instaurat de tancurile sovietice avea să-i „răsplătească” râvna pentru propovăduire, cu atât mai mult cu cât fusese încadrat şi în Mişcarea Legionară. De aceea părintele Ilie Lăcătuşu a suferit pentru Biserică şi neam, ducându-şi crucea grea prin închisori.

La 19 iulie 1952 este arestat, condamnat şi trimis în colonia de muncă MAI Galeşu de la Canal, până în octombrie 1952 când a fost dus în colonia Peninsula, unde a făcut parte din celebra brigadă de exterminare a preoţilor. În septembrie 1953, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, este mutat la Târgu-Ocna. În 1954 este eliberat, dar în 1959 este rearestat şi condamnat, rămânând în temniţă până la decretul din 1964. Este dus la muncă silnică în Deltă, la Periprava, în lotul preoţilor olteni (peste 200 din cei peste 400 aflaţi în acea colonie). Aici l-au întâlnit mulţi (arhim. Iustin Pârvu, dr. Aristide Lefa) care mărturisesc despre viaţa şi sfinţenia lui. Era smerit, blând şi drept, grăia cu deosebită înţelepciune şi pricepere, era dulce la cuvânt şi cu o inimă milostivă. A iubit mult oamenii şi pentru mântuirea lor a ales calea Crucii devenind un model de viaţă pus în slujba Domnului.

La eliberare, 6 mai 1964, avea calificarea de zidar, categoria a V-a. Starea sănătăţii sale era mult înrăutăţită. I se stabileşte domiciliu forţat la Bolintin, unde lucrează ca zidar. Începând din 20 decembrie 1964, părintele Ilie Lăcătuşu a slujit în parohia Gârdeşti (protoieria Videle) din jud. Teleorman, iar în 1970 este transferat în satul Cucuruzu din comuna Răsuceni (jud. Giurgiu), de unde la 11 ianuarie 1978 a fost pensionat la cerere.

Suferinţele îndurate i-au afectat mult sănătatea. Sfârşitul vieţii (pe care şi-l anunţase mai înainte: dacă nu va muri până în data de 22 iulie, va mai trăi doi ani; tot atunci a spus că atunci când va muri soţia dânsului, peste 15 ani, să fie îngropată lângă el) îl găseşte pe un pat al spitalului Panduri. Trece la cele veşnice exact la 22 iulie 1983 şi este înmormântat în cripta familiei din cimitirul Giuleşti, Bucureşti.

Pe 29 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei sale, s-a făcut şi deshumarea părintelui. Cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt uimitor: Dumnezeu descoperise moaştele sale. Trupul (în greutate de 7-8 kg) nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, privirea căruia nu provoacă spaimă ci bucurie duhovnicească, dădea dovada sfinţeniei de dincolo de mormânt.

În momentul descoperirii trupului neputrezit, Mihai Spirache (nepotul părintelui) l-a atins pe pr. Ilie, iar timp de o săptămână mâna dreaptă şi-a păstrat mirosul de smirnă, specific sfintelor moaşte. Rudele au lăsat mai multe săptămâni trupul în contact cu aerul, acesta neafectând în nici un fel trupul părintelui. Atunci, fiica părintelui, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş direct în viaţă, a înaintat la 5 octombrie 1998 un memoriu Arhiepiscopiei Bucureştilor despre această descoperire. Pe 16 iulie 1999, Biroul de presă al Patriarhiei Române şi-a expus poziţia cu privire la dosarul de canonizare al părintelui Ilie.

Trupul său a fost ţinut în taină până la 27 februarie 2000, deoarece Patriarhia nu dăduse binecuvântare pentru a fi văzut. Urmaşii părintelui au solicitat preoţilor şi ierarhilor din ţară şi de peste hotare să facă slujbe de dezlegare. Din data de 1 mai 1999 la Mănăstirea Frăsinei s-au făcut 40 slujbe de dezlegare, după Sfânta Liturghie. Cu ocazia parastasului de un an de la deshumare (29 septembrie 1999), într-o atmosferă tainică, PS Teodosie Snagoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, i-a citit o rugăciune de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar împiedica trupul să putrezească. La 6 februarie 2000, mitropolitul Serafim Joantă a oficiat o slujbă religioasă cu rugăciunile de dezlegare. Trupul a rămas în continuare neputrezit şi ca urmare, Patriarhia i-a deschis părintelui un dosar de canonizare, dând binecuvântare pentru a se deschide cripta care-l adăposteşte.

În jurul mănăstirii Petru-Vodă, al cărei stareţ este părintele Iustin Pârvu, există deja un cult al Preotului mărturisitor, ba chiar a fost pictat pe un perete exterior al bisericii. Stareţul mănăstirii este unul dintre cei care au petrecut ani grei de închisoare (17) şi l-a cunoscut pe părintele Ilie. Acesta mai este pictat şi pe alte biserici din ţară.

Mai multe asociaţii şi fundaţii au alcătuit un memoriu prin care se cerea Sinodului deschiderea dosarului de canonizare, trecerea în rândul sfinţilor Bisericii. Credincioşii îl cinstesc ca pe un sfânt şi se roagă lui. În prezent moaştele sale se află în cripta cimitirului Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost înmormântat, într-un sicriu nou, din sticlă, pentru a fi văzut de oricine. Mulţi credincioşi merg să se închine, să-i ceară ajutorul şi multe minuni s-au întâmplat în acest sens. Părintele Ilie este pentru noi un exemplu de trăire creştină a acestor vremuri.

Comunicatul Biroului de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor: „Privitor la îmbucurătoarea descoperire a trupului neputrezit al Părintelui Ilie Lăcătuşu, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştiului aduce cu bucurie duhovnicească la cunoştinţa tuturor credincioşilor următoarele: – potrivit rânduielilor bisericeşti statornicite în Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, actul canonizării constituie o lucrare sfântă şi dumnezeiască ce impune o atitudine plină de evlavie şi de smerenie, în căutarea tuturor mărturiilor necesare unui astfel de moment, care impune etape şi strădanii deosebite, aşa cum s-a procedat în cazul proclamării sfinţilor canonizaţi în Biserica Ortodoxă. Această cale a fost urmată şi de Biserica noastră pentru proclamarea sfinţilor români în anul 1955 şi 1992, pentru canonizarea cărora au fost necesari ani mulţi de evlavioasă şi trudnică cercetare a tuturor mărturiilor duhovniceşti absolut trebuincioase. Nădăjduind în lumina Duhului Sfânt, să ne sporim credinţa , iubirea şi rugăciunea, ca astfel «să cunoaştem cu adevărat iubirea lui Hristos, Cea mai presus de conştiinţă, ca să ne umplem de toată plinătatea lui Dumnezeu» (Efes. III, 19)”.

Părintele era un om al rugăciunii. Indiferent ce se întâmpla în jur, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugăciunea lui era profundă şi neîncetată, ceea ce-l făcea să vadă lucrurile mai clar, în profunzimea lor, mai aproape de Adevăr. Era un bun sfătuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stătea mereu retras şi medita, iar de câte ori apărea o problemă în cadrul închisorii, găsea soluţia duhovnicească spre salvarea colegilor de suferinţă. Mulţi deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau să evadeze, alţii intenţionau să se sinucidă, iar alţii să se lepede de Hristos, pentru a scăpa de chinuri. Foamea şi suferinţa atinseseră culmi maxime. În aceste împrejurări, părintele pe mulţi îi îmbărbăta, le era alinare, făcând ca sfaturile sale să fie un leac pentru cei închişi împreună cu el. Cu toate presiunile făcute, rugăciunea şi răbdarea, iubirea, nădejdea şi credinţa îl ajutau pe părintele Ilie să-şi menţină pacea interioară, rămânând neclintit în faţa urii şi a răutăţii, a violenţei şi a tuturor lucrărilor demonice ce se exercitau asupra lor. Mereu găsea soluţii pacificatoare, iar împotriva ighemonilor închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vină era că nu putea fi reeducat.

(http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1048510-parintele-ilie-lacatusu-rugaciunea-lui-era-profunda-neincetata.htm)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII

Cititi si: Mărturii despre Părintele Ilie Lăcătuşu din Dosarele CNSAS şi o minune cu Părintele Justin Parvu

În cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o micuţă criptă se odihneşte trupul întreg şi necuprins de stricăciune al Părintelui Ilie Lăcătuşu, unul dintre martirii închisorilor comuniste. Din ziua de 29 septembrie 1998, când trupul său a fost descoperit, mulţime de credincioşi se îndreaptă spre racla sa, spunându-şi durerile şi necazurile.

Trupul are o greutate de 7-8 kilograme şi toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme. (Familia Ortodoxa)

VIDEO: Mărturia Părintelui Nicolae Barbu, cel care l-a descoperit pe Sfântul Ilie Lăcătuşu