Traian Trifan (3 noiembrie 1899 – 27 aprilie 1990). Marturisesc: Robul 1036 a indeplinit 21 de ani de inchisoare. AUTOBIOGRAFIE (*)

Traian Trifan Marturisesc Robul 1036 Virgil Maxim

(*) Caiet “Autobiografic” scris de un membru al familie dupa povestirile lui Traian Trifan

Nãscut în ziua de 3 Nov. 1899, al treilea din cei doisprezece copii.

Scoala: patru clase elementare si douã liceale la Liceul evanghelic nemtesc din Sebes-Alba, clasa a III-a licealã in Alba lulia, Liceul de stat unguresc, Casa a IV-a la Sibiu, Liceul de stat unguresc, clasa a V-a la Blaj, Liceul românesc, clasa a VI-a la Brasov, Liceul „A. Saguna”.

Liceul Saguna nu s-a mai deschis din cauza rãzboiului. În toamna lui 1916 Brasovul a fost ocupat si m-am întors la Blaj. Clasa a VII-a si a VIII-a, douã clase in 6 luni, din Octombrie in Aprilie.

Mai 1917: recrutat si obtinut diploma de bacalaureat si am fost repartizat ca soldat simplu la artileria de cetate din Budapesta „Wolbonyo”.

Pe Front

Ajuns la Budapesta, am încercat sã mi se recunoascã diploma si sã fiu trimis la scoala de ofiteri de artilerie.

Nesansa a facut ca plutonierul organizator (administrator) Schneider din Sibiu, sã nu fie de acord cu trimiterea mea la scoala de ofiteri. Mi-a scurtat si durata instructiei, trimitându-ma de unul singur la bateria de coastã din San Giovani de Medua, Albania, apãrarea coastei.

Frontul nu a fost periculos.

La scurt timp, m-am îmbolnãvit, ca multi altii, de malarie. Efectivul bateriei era 60, noi numai 12. Stiind 3 limbi, am fost telefonist la vârsta de 17 ani.

Odatã, comandantul mã cheamã pentru cã am adormit, dar cum eram singur zi si noapte si vãzându-mã copil, m-a iertat.

Sfâtuit de un sublocotenent simpatic, austriac, am facut cerere la Comandantul trupelor din Balcani, la Sarajevo, pentru recunoasterea dreptului de a merge la scoala de ofiteri.

Ca rãspuns la cerere, am primit urmãtoarele rânduri:

“Die Anerkennung des Fingooringen, -scoalã de ofiteri de 1 an – freiwiligen Rechtes wird nach seiner einsuchung zum Kader getroffen werden”. Adicã recunoasterea dreptului se va face dupã reîntoarcerea la unitate, la Budapesta.

Îmbolnãvindu-mã de malarie, m-am reîntors in patrie bolnav, dupã ce am fost internat in spitalul Trentschen, Slovacia – vara lui 1917. Reîntors la Budapesta, iarna 1917-18, am prezentat rãspunsul comandantului din Sarajevo. Plutonierul Schneider mi-a rãspuns cã nu s-a primit înstiintare, nici o hârtie de la Comandamentul din Saraievo. Eu trebuia sã ma duc la Regimentul 64 infanterie Wiena, care a cerut sã fiu trimis acolo.

La Wiena, întâmplarea a vrut ca plutonierul care administra biroul regimentului sã fie un cunoscut din Sebes, un sas, mi-a rãspuns: “noi nu mai putem pãstra evidenta ofiterilor, necum a soldatilor”. Deci Schneider mã trimisese la Wiena sã nu merg la scoala de ofiteri.

La Wiena m-au internat din nou in spital, cu malarie si am stat pânã in vara lui 1918. Am fost trimis, din spital, la unitatea de bolnavi de malarie pe tarã, in Loschonz, Slovacia; de aici m-au trimis cu o unitate militarã la Jandarmcria din Muntenegru (M.G.G.).

Când am sosit in Muntenegru, armatele austro-ungare se retrãgeau din Balcani. Unitatea noastrã, s-a retras si ea.

Dupã greutãti si peripetii m-am întors acasã; retragerea Kotaro, Richa. Visul avut pe marginea drumului, mi-a dat puteri.

Dupã întoarcere m-am dus la scoala militarã de artilerie din Bucuresti unde am fost avansat la gradul de sublocotenent, plãtit 2.500 lei – din partea regimentului 33 Sibiu.

M-am înscris la Universitate la Cluj, Facultatea de drept.

Întâlnirea cu Schneider

Mergând la Sibiu, la restaurantul Bulevard, m-am întâlnit cu plutonierul Schneider, rãuvoitorul de la Budapesta.

Surpriza pentru el nu a fost micã, situatia fiind total schimbatã, putând sã-i fac diferite neplãceri, eu aveam prieteni in Sibiu. Am lãsat ca justitia divinã sã-i dea rãspuns la purtarea lui fatã de un copil de 18 ani.

În 1918 Decembrie, am participat la Marea Adunare de sãrbãtorire a Unirii din Alba-Iulia.

La Cluj, s-au întâlnit toti cei veniti de pe fronturi. Acestia au constatat cã sunt in minoritate fata de numãrul studentilor evrei, strãini, bine îmbrãcati, cu situatie materialã foarte bunã in contrast cu românii.

Asa a apãrut ideea lui Numerus Clausus, proportionalitate între populatie si numãrul studentilor, pentru a nu fi coplesiti apoi de o intelectualitate strãinã de neam.

Curentul s-a extins si datoritã tragicei întâmplãri când o studentã idealistã din Oltenia, din cauza sãrãciei, s-a sinucis. O mânã de studenti am însotit-o pe ultimul drum si-am înmormântat-o. S-a mai petrecut un caz la Facultatea de Medicinã din Cluj, când a fost adus un cadavru pentru disectie. Mortul era circumcis, adicã evreu. Conform regulamentului, urma sã fie dus la sala de disectie a iacultãtii de medicinã din Cluj. Evreii, organizatia lor, au intervenit si l-au ridicat, motivând cã religia lor nu îngãduie ca trupul sã fie disecat.

Au fost discutii foarte aprinse la sedintele centrului studentesc pe tema lui Numerus Clausus.

Întâmplarea a vrut ca vis-a-vis de cãminul studentilor români sã fie Menza (unde luau masa evreii-cantina).

La o sedintã a centrului studentesc, un student a propus sã mergem sã protestãm la ziarul Elensseg care combãtea teza nationalistã a românilor. În fata cantinei evreiesti erau descãreate lemne pentru bucãtãrie, metrii. Studentii s-au înarmat cu lemne si manifestantii s-au dus la ziarul Elensseg (ziar evreiesc). Obloanele trase n-au rezistat loviturilor.

Tipografia a fost distrusã. Câtã pagubã s-a plãtit, stie guvernul.

Eram vice-presedinte. Am participat activ la aceste frãmãntãri.

Toate aceste frãmãntãri au dus la o grevã studenteascã, lungã de 1-2 ani, la Cluj si la Iasi. Bucurestiul era la mare necaz. Discutii cu fratele; studentia cinci ani; doctorandul 3 ani.

In 1923 mi-am luat doctoratul in drept si-am pãrãsit Clujul. Stagiatura de avocat, praxa care era obligatorie, am facut-o 1 an la Sibiu, 1 an la Sebes-Alba si 1 an la Satu-Mare.

Examenul de avocat, cenzura, l-am depus 3 ani mai târziu in 1926.

Praxa de avocat in nume propriu am început-o in Brasov, in 1927. „Serban de Voda”.

Sunt ultimul dintre avocatii din Brasov care am dat examenul de cenzurã, dupã 8 ani de studii si praxã.

In 1933 m-am cãsãtorit cu Elena Scholtz.

Primul oaspete care ne-a intrat in casã, in Brasov dupã cãsãtorie, a fost Mota. Bidian, avocat de Sibiu, care avea legãturi de prietenie cu Mota i-a spus ca nu ma poate convinge sã intru in Miscare. L-a sfãtuit sã încerce direct.

In discutii am argumentat cã nu pot fi util ,Miscãrii”, fiind cãsãtorit cu o minoritarã, eu întelegând cã Miscarea este nationalistã.

Mota mi-a rãspuns cã acest fapt nu constituie un impediment, argumentând cã mai demult când un sot de cãsãtorie îsi cãlca cuvântul de credintã, chiar dacã nu va avea constiinta pãcatului, avea constiinta cã a sãvârsit un act nedemn fatã de consoartã. Astãzi îsi calcã oamenii cuvântul de credintã farã nici o mustrare, ca si când ar bea un pahar de apã.

I-am spus cã dacã aceasta este pozitia Miscãrii, pun si eu umãrul, aici la Brasov, sã-i ajut sã facã bine neamului. Asa am intrat in Miscare.

* * *

Jilava

Între timp au apãrut procesele contra Legiunii.

Sinaia-Duca, 1933, procesul Bratu-Iasi; procesul Tg. Mures, congresul studentesc, toate s-au judecat la Brasov.

Din procesul de la Sinaia, retin din depozitia martorului Nae Ionescu, prof. universitar Bucuresti, conducea ziarul “Cuvântul”, era legionar: “Acuzatia vorbeste de asasini, afirmatie nepotrivitã. Duca in mormânt si acuzatii in temnitã. Personal n-au avut nici un conflict. Mobilul confruntãrii a fost de ordin ideologic, aflându-se pe pozitii ideologice diferite. Precum in rãzboi oamenii se ucid numindu-se eroi, tot astfel sî in cazul uciderii de la Sinaia numai viitorul poate da rãspuns.

Duca ca presedinte al guvernului a dat decretul de interzicere a participãrii Legiunii la alegerî, iar acuzatii au replicat prin violentã”.

Am avut multã bãtaie de cap cu toate aceste procese.

In noaptea de Anul Nou 1934, am fost ridicat si trimis la Bucuresti la închisoarea Jilava.

Pe rand au fost strânsi toti fruntasii legionari.

Circula zvonul ca Iamandi, subsecretar de stat la Interne avea intentia sã ne otrãveascã ca pedeapsã pentru uciderea lui Duca. Au fost discutii aprinse in parlament, rezultatul, s-a renuntat la acest plan. La sfârsitul lui Martie 1934 am fost eliberati.

Corneliu Codreanu: “Antonescu este anglofil sutã la sutã”

În 1936 constructia cabanei (pe Muntele Dihamu n.n.). „Miscarea” a înfiintat la Predeal un restaurant unde sportsmemi fãceau schi, pe Cioplea (1937).

În mijlocul unui grup de legionari era si Codreanu la schi. Codreanu urma sã se întâlneascã cu Antonescu.

La întrebarea mea, ce ne leagã pe noi de Antonescu, Codreanu a rãspuns: “Nimic! Antonescu este in conflict cu regele pe chestiunea Lupestii si eu voiesc sã exploatez aceastã situatie. Antonescu este anglofil sutã la sutã”.

Am rãspuns ca sã încercãm sã-l facem sa-si sehimbe pozitia.

Codreanu mi-a rãspuns: „Trifane, Antonescu este anglofil si nu-l mai pot schimba prin nimic!”

Procesul de la Tg. Mures. Bulbuc-Furdui, student. La întrebarea presedintelui, ce au cu Lupeasca, Bulbuc Emil a rãspuns:

“Pentru noi regalitatea este un altar. Când slujitorii nevrednici au introdus în altar o curvã, noi am hotãrât sã rezolvãm situatia”.

* * *

Regele (Carol II n.n.) vãzându-se eclipsat de popularitatea Miscãrii a înfiintat Strãjeria in scoli.

Nereusind sã combata Miscarea a trecut la mãsuri drastice, înfiintând lagãrul de la Miercurea-Ciuc, in luna Mai 1938.

În ziua de 13 Sept. 1938, a fost deplasat lagãrul din Ciuc la Vaslui.

In vara lui 1938, am fost eliberat din Vaslui si concentrat la Regimentul 33 care era in zona Crasna.

Codreanu si alti 13 fruntasi erau la Râmnicu Sãrat si Regele i-a încãrcat in camioane, cu destinatia Jilava. Lângã Ploiesti, la Tâncãbesti, in pãdure, s-a oprit masina si jandarmii care-i însoteau i-au strangulat, fiecare pe cel pe care-l pãzea. I-au dus la Jilava, i-au aruncat într-o groapã comunã si au turnat vitriol peste ei pentru a putea face imposibilã identificarea cadavrelor.

În Septembrie 1939 au fost ridicati in fiecare judet 2-3 fruntasi [legioanari] si executati fãrã judecatã. In Brasov au fost ridicati 7, care fost împuscati in Valea Râsnoavei si îngropati in cimitirul din comuna Râsnov. Eu fiind concentrat, am scãpat. La Vaslui au împuscat 30, apoi la Ciuc 40. Cãlinescu fusese seful guvernului lui Carol. Dupa omorârea lui Codreanu si a celorlalti, un grup de 9 l-au pedepsit pe Cãlinescu. Drept rãzbunare au fost împuscati pe judete.

Am fost cu regimentul Sibiu pentru formarea dublurii, primind concediu douã sãptãmâni, am fost sfãtuit sã nu vin acasã, dar am venit. Când am fost sã-mi vizeze concediul, au cerut de la Bucuresti ordin sã mã execute sau nu. Bucurestiul a spus “gata, nu se mai reiau executiile”, cu toate cã eram primul pe listã.

Cu regimentul am plecat in com. Pãtesti, lângã Focsani si de acolo in Basarabia, com. Cornesti, între Iasi si Chisinãu.

În vara lui `39, primind ordinul de retragere din Basarabia ne-am retras in Ardeal, ocupând pozitie in com. Aiton, pe soseaua Turda-Cluj.

Basarabia cedatã rusilor, Dobrogea bulgarilor si Ardealul, ungurilor.

La Aiton, la radio, am aflat cã Marele Stat Major a dat ordin cã locotenentul Traian Trifan, a fost numit prefect in judetul Brasov.

Carol fugise cu Lupeasca. Dupã ce regele si-a instituit dictatura, partidele nu mai existau. În dezastrul descris, regele a fugit si a rãmas haos. Guvernarea a fost preluatã de Antonescu si Horia Sima.

Guvernarea a fost lipsitã de cele mai valoroase elemente, care au fost ucise de regimul carlist.

M-am prezentat la Bucuresti, in toamna `40, la Ministerul de Interne unde mi s-a înmânat decretul de numire la prefect al judetului (Brasov n.n.).

Situatia disperatã. Trupele germane din oras trebuiau aprovizionate, la podul peste Râul-Negru, soseaua Brasov-Sf. Gheorghe, trupe unguresti, iar judetul Brasov era deficitar cu aprovizionarea cu cinci vagoane zilnic – fãinã. Apelând la Bucuresti, mi s-a spus sã se aprovizioneze din jud. Buzãu.

Nu stiam cum sã fac fatã situatiei, lipsit fiind de orice ajutor din partea organelor administrative, armatã etc… Toti erau împotrivã (partidele etc.).

Sunt multumit cã in cuvântul cãtre judet am precizat cã: “mã gãsesc in acest loc din ordin si voi face ce pot”.

La Bucuresti se dãdea lupta între Antonescu si Miscarea Legionarã, bãtãlie câstigatã de Antonescu.

Germanii l-au preferat pe Antonescu, care a îmbrãcat cãmasa verde de formã, s-a fãcut prieten cu noi, apoi ne-a înlãturat. Antonescu vorbea in numele Legiunii si asta m-a fãcut sã-mi aduc aminte de ce a spus Codreanu cã el ar fi anglofil si nu se mai poate face nimic.

Rebeliunea a facut-o Antonescu

Antonescu a dat loviturã, a ocupat cu armata toate prefecturile. Nu a fost rebeliune cum sustine el, ci el a fãcut rebeliune. În Ianuarie 1941, Antonescu s-a proclamat stãpân, înlãturând Miscarea din guvem.

Toti prefectii urmau sã predea prefecturile noilor prefecti militari numiti de Antonescu.

Cerând lãmuriri la Bucuresti asupra situatiei, nu am primit nici un rãspuns.

Armata a primit ordin sã ocupe prefectura. Legionarii (nu stiu cine le-a dat ordinul), fãrã aprobarea mea au baricadat prefectura.

În ziua de 20 Ianuarie s-a prezentat la prefectura Col. Filip Agricola, comandantul regimentului de infanterie însotit de un cãpitan si doi sergenti înarmati, somându-mã sã predau prefectura Le-am spus ca sunt numit prin decret de stat, cer sã fiu eliberat tot prin decret, ei sã prezinte destituirea mea – official – nu asa cu forta. Fãrã decret de inlocuire, nu predau prefectura.

Armata a ocupat dupã aceasta pozitie pe Cetãtuie. (Nu stiu cine a venit cu ideea sã aducã armament in prefecturã – nu am fost informat).

Marian Traian, Seful jud. Brasov a încercat si el sã ia legãtura cu Bucurestiul, dar farã rezultat.
Seara târziu, dupã aceasta, noaptea, am fost chemati amândoi la gen. Dragalina. Generalul a stat de vorbã cu Marian in doi. Dupa convorbire ne-am întors la prefecturã. În aceeasi zi trupele germane, care erau aici in Brasov cunoscute de noi, au plecat, înlocuite fiind cu alte trupe.

Secretarul generalului neamt, un cãpitan cu biroul in casa deasupra restaurantului Ursus, (vis-a-vis de prefecturã) ne-a chemat la el. M-am dus irnpreuna cu Marian.

Cãpitanul secretar mi-a comunicat in numele generalului cã ei recunosc pe generalul Antonescu ca singurul reprezentant al Statului. Deci Miscarea trebuie sã pãrãseascã guvernul, iar dacã noi nu pãrãsim prefectura, ei, amata germanã, vor interveni.

I-am rãspuns ca voi astepta lãmuriri de la Bucuresti. In aceeasi noapte, stãruind, am primit rãspuns de la Bucuresti, ca sã predãm prefectura. Deci am predat-o colonelului Filip Agricola. Stiam cã voi fi arestat. În aceeasi zi sau urmãtoarea, maiorul Filipescu din justitia militarã m-a anchetat. Dupã anchetã, am fost trimis in inchisoare militarã de pe Cetãtuie, acolo am fost strânsi o multime de alti legionari.

Într-una din zile, a venit la mine colonelul Stroe, seful justitiei militare, împreunã cu un general sau colonel, cerându-mi sã opresc legionarii detinuti sã mai cânte. Cântau de rãsuna Cetãtuia. I-am rãspuns cã acest lucru nu-l pot face. Cred cã vizita a fost in legãturã cu procesul ce urma sã ne fie intentat.

Am fost trimisi in judecatã, in primul rând, Trifan si Marian, pentru rebeliune.

La proces, întrebat de presedinte, dacã am martori, am cerut sã fie chemat col. Filip Agricola, comandantul regimentului.

La sedinta urmãtoare, am cerut presedintelui sã propunã rnartorului douã întrebari. Întâi:

– A fost ordine in judet?

– Da!

Dupã ce rãspunsul a fost trecut in procesul verbal, am cerut sã i se punã a doua întrebare:

– Ce a cãutat armata la prefecturã?

Presedintele revoltat, a refuzat sã punã întrebarea martorului.

– Dornnule presedinte, eu am sala. Martorii mei sunt sala.

În sinea mea, am câstigat procesul, cãci armata poate interveni in interiorul tãrii, numai in caz de dezordine. Am fost numit prin decret, trebuia sã fiu eliberat prin decret, deci nimeni nu mã putea învinovãti cã am fãcut rebeliune.

Mie mi-au dat 16 ani, lui Marian 18. Marian era seful. Eu nu mai aveam legãturã directã cu Miscarea, cãci am fost concentrat, apoi am fost luat din armata si pus prefect.

Inchis din 1941

Am fost trimis apoi la Aiud, in Martie sau Aprilie (1941).

La Aiud, dupã declaratia de rãzboi din iunie 1941, legionarii închisi au fãcut o cerere sã fie trimisi pe front, cerere respinsã de guvern.

În închisoare s-a produs o rupturã, unii voind sã ne desolidarizãm de trecut si sã cerem clementã de la guvern. Au si fãcut o cerere in acest sens. Aflând despre aceasta l-am rugat pe directorul închisorii, sã-mi permitã sã o citesc. Tot ce am retinut a fost încheierea:

– Oricând suntem gata sã murim pentru rege si neam.

Miscarea si lumea l-a alungat pe Carol, rãmãsese Antonescu.

În 1943 a venit la Aiud, preotul Boldeanu si ne-a îndemnat sã facem a doua cerere pentru a merge pe front. Nu stiu in numele cui a vorbit. I-am rãspuns cã am fãcut deja o cerere in acest sens. Totusi, ca sã nu se spunã cã refuz mergerea pe front, am semnat si a doua cerere.

Vine apoi de la Bucuresti o adresã de la Antonescu, care accepta mergerea pe front, dar pentru reabilitare. Maiorul Munteanu, nou comandant al închisorii, ne-a convocat in curte si ne-a citit adresa de la Bucuresti. În fata tuturor, am spus cã pentru reabilitare nu mã duc, arãtând cã am depus motivare in scris, in acest sens. Maiorul Munteanu a fost supãrat aflând cã am predat scrisoarea farã stirea lui, altfel nici nu mi-o primea secretarul.

Dupã ce ne-am întors in celulã, am fost chemat jos, in birou. Mi s-a cerut sã mã duc in fata comisiei de recrutare, într-o cladire alãturatã. Am refuzat. A adus un sublocotenent si doi ostasi si m-a somat in numele legii sã mã duc in fata comisiei de recrutare. I-am rãspuns cã sunt locotenent in armata românã si nu am ce cãuta in fata unei comisii de recrutare.

– Nu fac nici un pas pentru reabilitare! Sã fim bine întelesi!

– Mãi, Trifane, tu mã faci de râs! Eu, comandant, nu pot face un detinut sã meargã la comisia de recrutare. Te rog du-te si spune-le cã nu te duci!

La rugãmintea si a lui Marian, care era foarte slãbit, am acceptat sã mã duc sã le spun si celor de la recrutare pozitia mea. Întâmplãtor, seful comisiei de recrutare era un cunoscut.

– Domnule presedinte, sunt ofiter in armata românã. Condamnat fiind, nu mai am nimic cu recrutarea. Politicienii români si-au dat sema cã germanii pierd rãzboiul, au vrut sã scape de noi, legionarii. Când ni s-a citit in curte declaratia de plecare pe front, devenise evidentã punerea la cale. Am auzit cã legionarii au fost împuscati pe la spate, pe front.

In 1943 a venit o comisie la Aiud pentru a judeca douã grupuri de legionari pentru fapte imaginare. Comisia militarã era compusã dintr-un locotenent-colonel, ca presedinte, si doi maiori rezervisti, specialisti in dreptul penal.

În unul din cele douã procese figurau ca acuzati: Trifan si Marian; in al doilea erau mai multi tineri. Mie nu mi s-a spus pentru ce sunt acuzat. S-au ivit divergente: presedintele pleda pentru condamnare, ceilalti doi pentru achitare. Am fost trimiti spre judecatã la Tribunalul Militar Sibiu, unde am fost achitati.

In închisoare am avut o discutie cu generalul Petrovicescu – internat de Antonescu – fostul ministru de interne in guvernul Legionar. Mi-a povestit cã a avut o convorbire cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, Fabricius.

– M-am plâns de nedreptatea facutã României, prin împãrtirea Ardealului, Brasovul ajungând oras de granitã.

El mi-a rãspuns “Es hat nichts zu sagen. Den hier wird sowiso ein Romdominium sein unter Deutscher Oberherschaft”.

În sinea mea, m-a revoltat, un strãin sã spunã ministrului de interne român cã Ardealul va ajunge sub stãpânire germanã. Deci intentia germanã a fost clarã: au împãrtit Ardealul asa ca el sã nu fie al nostru, nici al ungurilor, ci al lor.

Dupã ce m-am întors la Aiud, maiorul Munteanu, ca sã scape de capii turbulentilor, incomozi, m-a trimis disciplinar la închisoarea Suceava.

La Vãcãresti, in drum spre Suceava, mi-am fãcut analizã de sânge pentru controlul sãnãtãtii. Medic era Oieriu, evreu, condamnat politic pentru comunism. În cabinet am deschis discutia: Comunistii cum vãd binele? Ca un scop trupesc sau ca unul sufletesc?

Mi-a rãspuns cã pentru ei nu existã suflet, ci numai bine trupesc. I-am replicat cã pe noi, legionarii ne preocupã si binele sufletesc, problemele morale etc.

Oieriu fusese student la medicinã. Dupã venirea regimului (conmunist n.n.) a fost numit profesor universitar la facultatea de medicinã si a sfârsit prin a se sinucide.

Inchisoarea Suceava

Inchisoarea Suceava, ziditã pe vremea Mariei Tereza, era închisoare pentru pedepse disciplinare.

Am sosit acolo in preajma sãrbãtorilor Crãciunului, am gãsit cca. 100 legionari. La scurt timp directorul închisorii luând cu sine arhiva – am vãzut pe geam -a pãrãsit închisoarea Suceava, predând comanda comandantului gardienilor – in Ianuarie 1944. Cu câteva zile mai înainte s-a tinut o sedintã a directorilor închisorilor, convocatã de directorul general al închisorilor, col. Petrescu, pentru pãrãsirea închisorilor din cauza apropierii frontului.

Am vãzut din fereastra celulei, când cãruta închisorii Rãdãuti trecea pe sosea spre Fãlticeni, deci si cei din Rãdãuti plecaserã. In biroul închisorii din Suceava lucrau câtiva legionari si ei ne-au tinut la curent cu cele ce se întâmplau.

Ne-am înteles ca noaptea ei sã prindã pe gardian apoi sã ne elibereze si pe noi si sã evadãm.

Planul de evadare, cu imobilizarea paznicului de noapte nu reusit, din cauza unui trãdãtor.

La scurt timp dupã încercarea de evadare esuatã, cãci gardianul a alarmat închisoarea, comandantul gardienilor a cerut ajutor la prefecturã si armatã. Si in jurul orei 2-3 noaptea, a venit în celula noastrã cu subprefectul judetului si doi ostasi. L-am întrebat cu ce ordin i-a predat directorul „plecat” închisoarea. Mi-a rãspuns:

– Sã vã predau rusilor!

I-am rãspuns cã nu am fost condamnat sâ fiu predat rusilor iar dacã nu ne elibereazã in 24 de ore, vom forta situatia. Subprefectul m-a asigurat:

– Aveti cuvântul meu cã mâine noapte veti fi eliberati.

Cu adevãrat, in noaptea urmãtoare, s-au deschis celulele si am fost eliberati.

Ne-am adunat in curte toti legionarii, preotul Palaghitã a spus o rugãciune si apoi fiecare a plecat unde a putut. La Suceava era prefect Ciurea, un cunoscut de-al meu, fost avocat in Brasov, peste capul directorului general al închisorilor, Petrescu, care a dat ordin sã fim predati rusilor, ne-a eliberat. Dupã câteva zile Suceava a fost ocupatã de rusi. Deznodãmântul norocos îl datorãm lui. El a si trimis vorbã sotiei ca vin acasã.

În curtea închisorii fusese adus un grup de prizonieri rusi, escortati de germani, cu care am încercat sã vorbesc, am arãtat cã suntem detinuti politici si i-am rugat sã ne elibereze. Au refuzat orice discutie fiind deprimati, nevoind sã-si complice situatia cu probleme politice.

Pornind spre Fãlticeni am vãzut un camion german, oprit din lipsã de benzinã. I-am dat bani si conducãtorul masinii s-a dus sã aprovizioneze la Fãlticeni. Din Fãlticeni la Roman am mers cu germanii in masinã. La Roman, camionul a primit ordin sã plece la Premsmisel, o fortãreatã in Polonia.

În drum spre Piatra Neamt, seful coloanei, înstiintat de conducãtorul masinii cã are 3 detinuti politici in camion (cu d-nul Trifan erau d-l Marian si Jacotã Vasile n.n.), in apropierea. com. Jirov, a oprit coloana si a cerut conducãtorului masinii sã ne dea jos. Coloana si-a urmat drumul, iar noi am rãmas in câmp. De la Neamt, altã masinã germanã ne-a dus la Roman. Pe drurn multi jandarmi.

În gara Roman, debandadã mare, datoritã multimii de refugiati. M-am urcat in cabina frânarului într-un tren care mergea spre Adjud.

La Adjud am gãsit un tren cu macedoneni care se refugiau din Bucovina la Timisoara.

În drum spre Timisoara am aflat cã trebuie sã trecem prin Ardealul de Nord, ocupat de unguri. De teama de a nu fi retinuti de autoritãtile ungare, am coborât si ne-am intors la Adjud. Am luat trenul spre Brasov: “unde vei avea toate înlesnirile”.

Am refuzat si am cerut sã mã trimitã la Aiud.

În închisoarea din Brasov am fãcut memorii cãtre guvern, Ministerul Justitiei din Bucuresti, si Procuratura Brasov, in care am arãtat cã directorul general al închisorilor, col. Petrescu a dat ordin închisorii din Suceava ca circa 100 de condamnati politici din Suceava sã fie predati rusilor.

În urma bombardamentelor aviatiei americane, directorul închisorii Brasov a dispus evacuarea noastrã la Stupini, la grãdina de zarzavat a închisorii. Acolo, am putut scrie.

A venit Petrescu la Brasov si mi-a reprosat cã de ce am trimis memoriile la Bucuresti si m-a amenintat. Eu i-am rãspuns:

– N-am spus altceva decât adevãrul!

Petrescu a ajuns presedintele tribunalului care l-a condamnat pe Maniu.

Dupã ce m-am reîntors la închisoarea Aiud, a venit la mine in celulã iarãsi Petrescu cu maiorul Munteanu, directorul închisorii. I-a cerut lui Munteanu sã mã trimitã disciplinar la Craiova, chiar daca dupã ce m-a înjurat in 1942, voisem sã-l pun la punct.

1944. Inapoi la Aiud

La Aiud am gãsit o situatie cu totul anormalã.

Aiudul era in zona de rãzboi. Lumea si autoritãtile au pãrãsit orasul. Trupele germane instalate pe dealul Feleacului au rezistat si au împiedicat înaintarea trupelor rusesti si românesti dinspre Alba-Iulia, pentru a permite retragerea trupelor lor prin Ciuc.

Directiunea inehisorii a hotãrât evacuarea detinutilor din Aiud la Alba-Iulia, iar cei din Alba-Iulia au fost evacuati la Sibiu. Pe drum, lângã Teius – com. Oiejdea, ne-am întâlnit cu o coloanã ruseascã. Ne-am ascuns in pãdure.

Am parcurs cei 10 km. pe jos, slãbiti cum eram, cu ranitele in spate. Orasul Alba-Iulia era plin de rusi.

Atât Aiudul cat si Alba-Iulia au fost bombardate de nemti La Alba-Iulia am stat trei sãptãmâni pânã când ne-au pornit din nou la drum si ne-au trimis din nou la Aiud, tot pe jos. Artileria grea din marginea orasului Alba-Iulia trãgea asupra pozitiilor germane de pe dealul Feleacului.

La marginea dinspre apus a Aiudului, o barierã cu inscriptia „Zonã de rãzboi”. Orasul era pustiu, aprovizionarea noastrã nu stiu cum s-a facut, bãietii strângeau direct de pe câmp pentru cazan. Într-o zi a venit la mine un prieten, tot detinut si mi-a arãtat o carte postalã. Era primitã din Cluj, de la fostul comandant al închisorii, maiorul Munteanu. Era scris ed germanii ne vor elibera. Mi-a cerut sfatul. I-am spus sã comunice directiunii închisorii cartea postalã, cã noi nu avem nimic comun cu cel ce a scris-o si nici cu continutul închisorii. Directiunea urmãrea un scop nemãrturisit: profitând de faptul cã ne aflam in zonã de rãzboi, unde nu existã lege, justitie, au vrut sã ne împuste. Acesta a fost si rostul de a ne aduce din nou in zona de rãzboi. Nu puteam noi sã mai rãmânem in Alba-Iulia, pânã la retragerea germanilor de pe dealul Feleacului? Sperãm ca timpul va lãmuri comportarea guvernului si a persoanelor care au fost la conducere – masoni, liberali, comunisti.

* * *

Aiudul s-a umplut de detinuti, criminali de rãzboi si personalitãti politice mai marcante (în Martie 1945 n.n.).

Toti cei ce ne-au prigonit au ajuns la închisoare.

La Aiud m-am întâlnit cu maiorul Filipescu, care m-a anchetat la Brasov. Am aflat cã si Filip Agricola, fostul comandant al regimentului de infanterie din Brasov, a fost arestat.

Filipescu m-a rugat sã vorbesc cu bãietii, sã se poarte bine cu el, cãci si el s-a purtat bine cu mine. Sa-i pun o vorbã bunã.

In 1946 am fost trimisi într-o colonie de muncã la Galda, am lucrat la mosia lui Albini, 50 jugãre de vie, 50 jugãre arãtor, arendatã de închisoare. Albini mi-a povestit istoricul castelului Banfi in care locuia. Albini era avocat si primar al Aiudului; eu am fost coleg cu fratele lui.

In lupta cu turcii de pe Bilog, dealul dintre Oiejdca, Bãrãbant si Sântimbru, Ion Huniade a fost strâmtorat. Atunci Kendefi s-a îmbracat in hainele lui si a murit, ucis in luptã.

Când Huniade a simulat retragerea, turcii bucurosi cã au scãpat de Huniade, s-au înveselit. Dar Huniade s-a reîntors surprinzãndu-i si i-a învins. În amintirea biruintei Huniade a construit biserica Sântimbru.

Urmasii lui Kendefi au primit 2.000 jugãre de pãmânt si au jucat apoi un rol important in istoria Transilvaniei (ca nobili). Aici la Galda au fost chinuiti Horia, Closca si Crisan.

* * *

La Galda am stat pânã in 1948 (din `46). Lucram la vie, de dimineatã pânã seara.

Când Albini venea la Galda, totdeauna ma poftea la masã si stãteam de vorbã.

Reîntors la Aiud, am gãsit o atmosferã cu totul schimbatã. Toate figurile politice mai proeminente, condamnatii care au luat parte la rãzboiul din rãsãrit, apoi oamenii din administratia lui Antonescu, asa numitii criminali de rãzboi, câteva mii, munceau in fabricã, atelierele erau mãrite si construite in vederea înarmãrii.

* * *

La reeducare s-a pus problema sã mã lichideze

În 1951 s-a pus problema reeducãrii si la Aiud. În sedinta mare cu o mie de detinuti din sala de mese, am fost somat de cãtre un detinut ungur, om de-al lor, sã particip la întrecere. Am rãspuns:

– Robul este mort ca vointa. El se supune ordinelor. În ceea ce priveste munca, este o datorie moralã.

Mi s-a cerut sã repet de trei ori aceste cuvinte într-o tãcere totalã.

Dupã aceea toti au plecat la muncã, eu am fost retinut si dus in camera de torturã in subsolul clãdirii, la 10-12 m. sub pãmânt. Peste tot era numai umezealã, am vãzut numai inelele la care erau legati cei torturati. De aici erau dusi la cimitir. Mi s-au luat toate lucrurile.

– Nu am ochelarii la mine, am spus celui care mã ducea la subsol.

– Nu îti mai trebuie, mi-a rãspuns.

A doua zi, cãtre searã, m-au dus la carcerã. A venit directorul administrativ al închisorii si m-a întrebat ce s-a întâmplat. Dupã ce i-am relatat, mi-a rãspuns cã am gresit. Ar fi fost mai cuminte sã rãspund cã fac ce pot, fiindcã ei nu inteleg limbajul acesta alegoric, de care m-am folosit. Am aflat apoi ca s-a pus problema sã mã lichideze.

În conflictul pe aceastã problemã, a cãstigat directorul administrativ al închisorii, care mã simpatiza, împotriva directorului fabricii, care sustinea cã boicotez întrecerea. Nu puteau spune cã nu muncesc.

Dupã aceea m-au primit in fabrica si am muncit sub un regim special de 12 ore (6 seara-6 dimineata). Pânã la 8 dura masa, esalonatã in serii. De la 8 mergeam in celulã. La 10 suna clopotul pentru infirmerie, iar la 12 masa, care dura pânã la ora 1. Între 14 si 16, odilmã. La ora 16 desteptarea si pregãtirea pentru muncã, pânã la 18.

Odihnã iluzorie, luni de zile, mai mult de un an dormeam in picioare, de-a binelea. Nu stiu cum am rezistat.

Vacaresti, Uranus, Caransebes, Brasov, Gherla

În 1953, m-au trimis la Bucuresti, la Vãcãresti.

In primãvara lui 1953, s-au împlinit 12 ani de pedeapsã in închisoare. Maniu ne-a redus cu un sfert din pedeapsã in 1946. Decretul de amnistie pentru toti detinutii politici, dupã 23 August 1944, nu s-a aplicat pentru legionari (decât ca un amendament de reducere cu un sfert din pedeapsã, n.n.).

De la Vãcãresti am fost dus la Uranus, loc de inchizitie si anchetã. Legal, trebuia sã fiu liber.

Au vrut sã mã ancheteze la Uranus, dar in loc sã mã retinã m-au trimis înapoi la Vãcaresti si apoi la Popesti-Leordeni, unde mi s-a comunicat cã am fost pedepsit cu 6 ani muncã administrativa farã motiv.

La Popesti-Leordeni era un fel de lagar pentru cei cu pedepse administrative. În toamna lui `53 s-a desfiintat pedeapsa administrativã si pe legionari i-au trimis la Caransebes.

În vara lui `54 am fost trimis de la Caransebes la Brasov. Aici, m-au anchetat. Negãsind nici un motiv de condamnare pentru activitãtile din trecut, au ales solutia de a nu-mi aplica decretul de reducere a pedepsei lui Maniu, deci urma încã 4 ani pânã la 16. M-au expediat la închisoarea din Gherla, pentru executarea restului pedepsei.

Baraganul

Dupã expirarea celor 16 ani, m-au trimis in Bãrãgan cu domiciliu obligatoriu. D.O. la Rãchitoasa lângã Giurgeni, fostã colonie a bãnãtenilor.

Acolo am muncit la o moarã. Mâncare de la cantinã.

În 1958, toamna, ne-au ridicat pe toti cei cu D.O. si sub titlul de muncã obligatorie ne-au adunat si trimis dincolo de Dunare într-un lagãr, la Calmea, între Hârsova si Constanta. Locuiam in barãci si eram folositi la munci agricole.

Dupã 2 ani ne-au dus la Periprava, lângã bratul Nordic Delta Dunãrii, fatã-n fatã cu Vâlcovul din Basarabia.

În toamna lui `62 am fost eliberat. De ziua înãltãrii Sfintei Cruci am ajuns la Brasov.

Traian Trifan

Transcriere din volumul “Mãrturisesc. Robul 1036” realizata de Miscarea.net

Sursa: MARTURISITORII

Marturisesc Robul 1036 Traian Trifan

Print Friendly, PDF & Email
4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON